Suveranismul, Michel Onfray şi teoria „diavolului unic”
Pentru a-l parafraza pe Marx, aş spune că o stafie a început să umble prin Europa: suveranismul. După ce, timp de mulţi ani, Uniunea Europeană s-a construit prin concesii făcute de fiecare ţară în materie de suveranitate, două evenimente recente, Brexit-ul şi pandemia de coronavirus, readuc în discuţie „virtuţile” suveranismului.
Ceea ce începuse să devină un concept bun de aruncat la pubela istoriei a fost scos de la naftalină, curăţat şi periat. Din diverse direcţii i se injectează sînge proaspăt şi i se cere iertare pentru perioada cît spiritele aşa-zis progresiste l-au maltratat. Preşedintele Macron doreşte, pe de o parte, ca Europa să-şi reforjeze independenţa, dar şi autonomia militară, medicală, tehnologică sau alimentară. Iar Franţei doreşte să-i redea o suveranitate văzută pe mai multe planuri, industrială în primul rînd.
Gestul mediatic cel mai spectaculos în favoarea regîndirii suveranităţii vine însă din partea unui filozof, el însuşi personalitate foarte mediatică: Michel Onfray. El a lansat, la începutul acestei veri, o nouă revistă în Franţa, intitulată Frontul Popular, şi îşi propune să reunească în jurul ei republicani suveranişti de stînga şi de dreapta, şi chiar de dincolo de aceste două sensibilităţi politice.
Personal, am citit întotdeauna cu mare folos cărţile lui Michel Onfray, chiar şi atunci cînd nu m-au convins unele dintre ideile sale, cum ar fi aceea că Tratatul de la Maastricht ar fi creat un fel de suprastat totalitar în Europa. Michel Onfray este reprezentantul unei stîngi radicale, dar libertare, un pro-european suveranist şi anti-maastrichtian, hedonist şi declinist în acelaşi timp, demolator al gîndirii politice corecte, dar mai ales al celor care, în Franţa, se consideră şefii de orchestră ai Binelui şi ai progresului. Lui Michel Onfray nu-i plac liderii de opinie care, de pe poziţii asumate de stînga, pretind că ştiu ce e bine şi ce e rău, iar prin influenţa lor mediatică dau note bune sau note proaste celorlalţi actori ai galaxiei reflexive.
Platforma suveranistă propusă de Michel Onfray i-a adus critici vehemente, mai ales în ziare precum Le Monde şi Libération, şi am regăsit printre ele şi o veche acuzaţie scoasă din recuzita Partidului Comunist Francez cînd orice intelectual care îndrăznea să se îndoiască de geniul lui Stalin era acuzat că se situează de partea lui Hitler. Mai precis, lui Michel Onfray i se reproşează acum că prin revista sa face jocul extremei drepte şi al liderei acesteia, Marine Le Pen.
Michel Onfray reuşeşte însă, după toate aparenţele, să suscite un interes enorm în jurul revistei sale, dovadă că s-au abonat la ea, încă înainte de ieşirea sa pe piaţă, în jur de 31.000 de persoane, iar tirajul ei iniţial s-ar părea că se ridică la o sută de mii de exemplare. În interviurile acordate pentru a-şi explica demersul, Michel Onfray denunţă o anumită atmosferă nefastă spiritului critic, o tendinţă înrădăcinată în Franţa de evaluare a fiecărei noi idei în funcţie de capacitatea ei de „a face sau nu jocul extremei drepte”. Or, Michel Onfray doreşte tocmai ca, în perspectiva prezidenţialelor din 2022, să stimuleze apariţia unor noi analize şi viziune politice, precum şi a unor noi lideri, în aşa fel încît francezii să nu fie din nou prizonierii aceluiaşi duel Emmanuel Macron – Marine Le Pen.
Michel Onfray mai denunţă, după părerea mea, un lucru foarte important. El spune cam aşa: cînd într-o societate este desemnat un singur „diavol”, gîndirea critică nu poate progresa.
Cînd Panait Istrati a scris, după o călătorie făcută în 1928 în Uniunea Sovietică, o carte lucidă şi critică în raport cu ceea ce văzuse, mentorul său Romain Rolland l-a sfătuit să nu o publice ca să nu „facă jocul burgheziei”. Diavolul unic era la ora aceea burghezia. În anii terorii staliniste, cînd uneori erau executaţi pe zi cîte 5.000 de oameni, Partidul Comunist Francez îşi soma membrii şi îi soma şi pe intelectualii de stînga să tacă pentru a nu face jocul lui Hitler. Cînd, după moartea lui Stalin, Beria a ordonat punerea în libertate a un milion de prizonieri din Gulagul sovietic, la Paris, Elsa Triolet şi Louis Aragon se îngrijorau în primul rînd datorită faptului că aceşti oameni ar putea povesti lucruri teribile despre ce li s-a întîmplat şi că adevărurile lor ar putea „face jocul capitalismului”.
Într-un fel, Michel Onfray se revoltă împotriva unui tip de cenzură, dar şi împotriva punerii la zid a unor concepte, precum populism. Din punctul său de vedere, nu este nimic ruşinos în a fi populist, după cum nu este nimic ruşinos în a fi suveranist, protecţionist sau democrat.
Din 1987, de cînd trăiesc în Franţa, am asistat de mai multe ori la astfel de tentative de revoltă a unor filozofi sau eseişti care au ţinut să spună că desemnarea extremei drepte ca diavol unic nu este benefică nici pentru democraţie şi nici pentru înţelegerea realităţilor. Doctrina diavolului unic s-a mai şubrezit puţin cînd Franţa a descoperit ce redutabile reţele de islamişti radicali operează pe teritoriul ei, adversari cu arma în mînă ai întregului edificiu republican, precum şi ai întregii civilizaţii occidentale.
Mai nou, francezii descoperă cum ura faţă de poliţie federează o întreagă nebuloasă a ultra-stîngii, indivizi aflaţi la stînga extremei stîngi şi care doresc prăbuşirea statului, iar ca strategie de luptă adopă crearea cu orice preţ şi oriunde se poate a haosului.
Nu este exclus ca în viitor pe post de diavol unic să fie desemnat omul alb, sau mai bine spus rasa albă. Tot mai des, omul alb începe să fie acuzat, în contextul unor mişcări comunitariste, identitare şi antirasiste care degenerează, că ar fi responsabilul originar al tuturor ororilor din lume.
Cînd ni se spune că diavolul este unic şi cînd educăm şi noile generaţii în această optică, nu facem, de fapt, decît să dezarmăm societăţile democratice în faţa altor multiple pericole reale care o pîndesc.
Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.