Sus, prea sus, Dumnezeu

10 octombrie 2012   PE CE LUME TRĂIM

Despre „predarea religiei“ în şcoli s-a scris mult în ultima vreme, iar controversele pe subiect au fost extrem de înflăcărate. Nu am intenţia să fac un inventar al opiniilor în legătură cu această temă, ci doar să sugerez cîteva accente de plasat pe lista argumentelor împotriva orei de „educaţie religioasă“.

Într-un recent articol publicat pe Contributors, intitulat „Jos Dumnezeu!“ (contributors.ro, 1 octombrie), domnul Tudor Călin Zarojanu pledează ardent pentru religie ca „soră a limbii materne“ şi polemizează intens cu diverse bloguri care critică în termeni duri Biserica şi psihopedagogia ei. Articolul cu pricina a generat o aprinsă dezbatere printre cititori. Accept că protestele exprimate de criticii anonimi sînt, adesea, excesiv de acide şi persiflante, dar mă declar coechipier al acelora care au rezerve faţă de oportunitatea încadrării pedagogice a religiei în aceeaşi clasă cu literatura şi cu fizica.

Şi asta nu doar pentru că manualele de „educaţie creştină“ sînt de o calitate îndoielnică; nu numai pentru că unii „profesori de religie“ nu au harul pedagogic, competenţa profesională sau, uneori, profilul moral adecvat pentru a-i „instrui“ pe copii într-un asemenea domeniu; nu doar pentru că ameninţările cu iadul la adresa şcolarilor vinovaţi de păcatul de-a frecventa cinematograful duminica sună inchizitorial; nici măcar pentru că raiul şi iadul definite în asemenea şedinţe de şcolar spiritism nu seamănă cu… realitatea (aceea care-ar fi, de-ar fi să fie…). Nu, nu doar pentru aceste motive sînt împotriva cursurilor „de religie“ în şcoală. Cred că ar mai trebui avute în vedere şi altele care, într-o ordine logică, le precedă pe cele evocate.

În primul rînd, am dubii că religiozitatea în sine ar fi susceptibilă să facă obiectul unui curs didactic pentru copii (dacă vorbim de istoria religiilor sînt, evident, de altă părere). Divinitatea este prea sus, prea inefabilă şi prea intraductibilă în „manuale“. Credinţa în Dumnezeu este o opţiune mult prea intimă ca să fie „învăţată“ pentru extemporalul care ne aşteaptă după ora de biologie. În plus, ea nu este o sumă de certitudini şi teoreme universal valabile, ci un amalgam de „adevăruri“ personale şi de trăiri proprii susceptibile de multiple nuanţe: un elev ar putea foarte bine să se declare creştin credincios, dar să nu simtă că expresia evlaviei sale este, bunăoară, rugăciunea care precede masa de prînz. Poate fi el forţat să creadă în „veridicitatea“ acestui din urmă precept?

În al doilea rînd, dacă facem abstracţie de credinţă şi ne referim la ştiinţă, mi se pare că teologia (căci despre teologie este vorba) se ridică la un nivel de sofisticare prea înalt pentru a putea fi adaptată pentru şcolari fără riscul mistificărilor, abrevierilor nepotrivite sau simplificărilor blasfemătoare. Nu prea cred în ideea de „Biblie pentru copii“. Dacă acceptăm că scripturile sînt texte sacre, nu cumva ar trebui să le scutim de prescurtări răstălmăcitoare? Este oare un sofism să afirm că o atare adaptare ar fi comparabilă cu o reinterpretare a lui Beethoven „pentru copii“ şi o redesenare a lui Picasso „pe înţelesul tuturor“? Ştiu, vor exista multe obiecţii… Mi se va spune că trebuie început de undeva, că povestea lui Iisus este autentică şi că este fondatoare a unei religii planetare, că – aşa cum zicea domnul Andrei Pleşu cîndva (într-un context fără legătură cu religia ca materie de învăţămînt) – credinţa înseamnă, printre altele, şi-un permanent efort de studiu şi căutare (nu o aşteptare pasivă a revelaţiei divine), că elevii trebuie să primească măcar o brumă de informaţii pe subiect ş.a.m.d. De acord – însă „a primi informaţii“ despre religie e una, iar a fi „instruit“ prin predici la ora de curs liturghic e altceva. Din această perspectivă, contraargumentul invocat de susţinătorii bibliei ca material didactic întemeiat pe caracterul opţional al acestei discipline şcolare este falacios: dacă un copil care se declară credincios optează în favoarea frecventării orei de teologie infantilă, odată „înregimentat“, el nu mai poate ieşi din front pe motiv că nu împărtăşeşte, de exemplu, viziunea asupra raiului sau a iadului promovată de domnul părinte-profesor. În paranteză fie spus, promotorii religiei în şcoală riscă să piardă mai mult decît cîştigă: există posibilitatea ca şcolarii „enoriaşi“ să bată în retragere sau să treacă în tabăra ateilor, pe motiv că se simt contrariaţi sau chiar ofensaţi. Un exemplu e copilul meu, care a aruncat prosopul pentru că n-a primit răspuns convingător la întrebarea de ce Biserica ortodoxă le discriminează pe femei. Bună conexiune cu argumentul următor.

În al treilea rînd, chiar de-am trece peste susţinerile de mai sus ca neîntemeiate şi am accepta că sentimentul religios ar putea fi, totuşi, „predat“ copiilor, cred că Biserica-instituţie nu este, deocamdată, capabilă să facă faţă unei asemenea cazne. Nu, nu e vorba doar de necesitatea unor bune manuale şi a unor pedagogi competenţi, ci e nevoie de un efort instituţional coerent şi adecvat provocărilor modernităţii. Înainte de a deveni un învăţător, forul bisericesc va trebui să demonstreze că e un învăţat. Va trebui să se redefinească, să-şi revizuiască cu înţelepciune paradigmele, să propună o programă şcolară inteligentă, adecvată dreptului contemporan (în special drepturile omului şi dreptul familiei) şi progreselor ştiinţifice (dacă putem sau nu vorbi de „adecvare“ – ăsta e un subiect separat, după cum separată e şi o eventuală temă a „corelării“ cu etica modernă). Pe urmă, înainte de a-şi exhiba statutul de mentor spiritual al tinerei generaţii, Biserica ar trebui, în acord cu propriile dogme, să doneze măcar un sfert din propriul patrimoniu unor şcoli, case de copii orfani ori unor spitale de pediatrie. Ar fi un bun şi coerent început… Apoi, să accepte în faţa şcolarului că el, elevul, nu e un păcătos dacă se îndrăgosteşte, iar părinţii acestuia nu vor fi înghiţiţi de flăcările iadului pentru că au divorţat. Indicii că Biserica e încremenită în secolul sau mileniul trecut sînt numeroase, şi nu insist. (Nu mă pot abţine, totuşi, să nu evoc un caz… Un simplu exemplu dintr-o mie: o emisiune pe postul TV Trinitas, antena pe care domnul Zarojanu, autorul articolului care a generat atîtea tsunami pe Contributors, o promova ca fiind un model de deschidere şi clericală înţelepciune. Aşadar, în direct, liturghie de seară, oră de smerită audienţă. În platoul-naos, un talk-show blagoslovic pe tema raportului dintre succesele medicinei actuale şi rigorile ecleziastice. În particular, tema predilectă de discuţie era ne/acceptarea de către Biserică a fertilizării in vitro – a femeilor, evident!, ptiu, drace!... O doamnă, supărată că nu are copii, sună să întrebe moderatorul-prea-fericit dacă ar putea recurge, pentru fertilizare, la metodele medicale moderne. Moderatorul sacerdot, ochi blajin-lăcrimoşi şi glas muribund, a zis, prea fericit, nu. Doamna, deloc fericită, a închis telefonul plîngînd.)

În fine, chiar dacă am accepta că religia trebuie „predată“ copiilor şi că, mai departe, Biserica poate să fie pedagogul potrivit, de ce să includem în programa şcolară doar codul religios, şi nu şi pe cel moral sau juridic? Pregătim elevii pentru o viaţă-cinci-stele-de-apoi, mult lapte şi miere de ţiganiadă, dar omitem să-i dotăm cu instrumentarul normativ necesar pentru preludiul unui asemenea orgasm post-mundan? De ce o astfel de discriminare?... Dacă tot îi vorbim şcolarului de virtutea smereniei, ca autentică valoare creştină, de ce nu promovăm şi demnitatea, ca virtute etică? Dacă tot îi cerem, cu temei, să întoarcă şi obrazul celălalt (în numele unei metaforice şi aspiraţionale pilde biblice), de ce să nu-l îndemnăm să fie şi curajos? Dacă tot „predăm“ semnificaţia Rusaliilor, de ce să nu-i explicăm instituţia juridică a substituţiei fideicomisare? Întreb şi eu, nu dau cu parul…

Mă opresc aici… Poate că (nu) o să ard în iad ca efect al acestui protest. Aşa să-mi ajute Dumnezeu?

Florentin Ţuca este managing partner la Ţuca, Zbîrcea & Asociaţii.

Mai multe