Supersultanul

În ziua de după referendum, principalele publicații anunțau, pe tonuri care mai de care mai apodictice, că Turcia se îndepărtează tot mai mult de Europa. De parcă în ultimii ani ar fi existat măcar un indiciu al unei apropieri sau al unei intenții de consolidare a ordinii democratice… De fapt, încă de la preluarea mandatului, președintele Recep Tayyip Erdogan și-a arătat înclinațiile autoritare. Tentativa eșuată de lovitură de stat din vara trecută și represiunea care a urmat au accentuat această tentație a tiraniei.

E greu de găsit un echivalent al noului regim creat de Erdogan. Președintele însuși spune că s-a inspirat din regimul semiprezidențial francez și din modelul prezidențial american. E un hibrid care pune laolaltă prerogativele președinților din cele două modele democratice fără a prelua însă și mecanismele de echilibrare a puterilor în stat. Rezultă o pseudodemocrație, un regim superprezidențial cu toate atributele unei dictaturi. Conform noii ordini constituționale, președintele va avea puteri sporite, va încarna puterea executivă (funcția de prim-ministru devine în cel mai bun caz decorativă) și va putea guverna prin decret prezidențial.

Noua Constituție a Turciei va intra în vigoare de-abia peste doi ani, în 2019. Două prevederi însă au aplicare imediată: cea care îi permite președintelui să fie și lider al partidului politic care l-a propus (în speță, AKP) și cea care îi acordă președintelui posibilitatea de a numi și revoca judecători și procurori. Reforma constituțională inițiată de președintele în exercițiu înseamnă deci mai mult decît tranziția de la un regim parlamentar la unul prezidențial. Noua Constituție, adoptată prin referendum, la limită (cu 51,4%), echivalează cu acapararea întregii puteri. Erdogan devine un super­pre­ședinte. Sau un supersultan.

Singura veste bună e că, odată cu reforma constituțională, pre­șe­din­tele devine responsabil penal. E însă doar o palidă consolare: o anchetă împotriva sa va putea fi deschisă doar în condițiile unei moțiuni parlamentare care întrunește cel puțin trei cincimi din vo­turi. E puțin probabil ca acest mecanism să poată fi folosit vreodată împotriva lui Erdogan. El va putea să rămînă la putere pînă în 2029.

Lideri ai Opoziției, precum șeful Partidului Republican al Poporului, au atras atenția asupra unor posibile fraude, în vreme ce OSCE vorbește despre un teren de luptă inegal, despre faptul că cele două tabere pro și contra reformei nu au avut parte de aceleași condiții și oportunități. În plus, se arată în raportul OSCE, există suspiciuni de folosire frauduloasă a resurselor statului pentru a sprijini inițiativa de modificare a Constituției. Aceeași organizație semnalează și absența unei dezbateri autentice pe fondul inițiativei, precum și discursul insidios al susținătorilor reformei care i-au învinuit pe opozanți că ar susține terorismul. Dincolo de posibilele nereguli și de impactul pe care le-au avut asupra rezultatului final al referendumului, Turcia rămîne o țară divizată după acest scrutin. În marile orașe (Istanbul, Ankara, Izmir) s-a votat masiv împotriva modificării Constituției, în vreme ce în mediul mic-urban și rural s-a votat mai degrabă pentru. Clivaje există însă și la nivel etnic: kurzii, o minoritate importantă, au votat împotriva reformei lui Erdogan. E clar deci că, deși referendumul a întrunit majoritatea necesară, președintele Erdogan se află într-o criză de legitimitate.

Contestat atît în Turcia, de propriul popor, cît și de numeroși lideri europeni, președintele nu are multe opțiuni pentru a recîștiga încrederea. Singura soluție, singurul refugiu e să-și întărească prerogativele, să grăbească implementarea reformei. Izolarea internațională care ar urma e, implicit, o condamnare a turcilor. Europa este și ea, încă o dată, lipsită de mijloace de acțiune. Suspendarea negocierilor de aderare a Turciei (impusă de o eventuală adoptare a pedepsei cu moartea) echivalează cu abandonarea acestei țări.

Foto: wikimedia commons