„Supereroii” copilăriei mele
Nu ştiu cîţi dintre dumneavoastră au avut vreodată puterea să urmărească – înainte de 1989, fireşte – un film nord-coreean despre virtuţile clasei muncitoare şi ale partidului unic, de la cap la coadă. Eu am făcut-o de două sau trei ori în copilărie. Una dintre aceste experienţe mi s-a întipărit în memorie precum pecetea în ceara fierbinte. Îmi amintesc şi astăzi cu claritate tribulaţiile unei micuţe asiatice – îmbrăcate după şarmanta modă maoistă a timpului, cu uniformă de poştaş (încheiată strict pînă la gît) şi şapcă de comis-voiajor (trasă peste urechi) – care încearcă să supravieţuiască într-o lume necruţătoare, plină de ispite. Creşte singură o multitudine de pruncuţi cu ochi migdalaţi, mînuieşte strungul cu dexteritate paranormală şi, mai presus de orice, participă la şedinţele de partid cu o conştiinciozitate exemplară, purtînd fotografia tovarăşului Kim Ir Sen la piept, ca pe un talisman rar şi neobişnuit de preţios. În jurul ei se ridică fabrici într-un ritm ameţitor, iar destinele individuale înfloresc constant. Totuși, protagonista realizează că persoana nu are nici o valoare în raport cu marele avînt comunitar şi, în urma revelaţiei, capătă o strălucire terifiantă în priviri... O vedem, finalmente, bătrînă, plimbată, tremurător, în parc, de singurul fiu care mai vine, uneori, să o viziteze. Femeia zîmbeşte ştirb şi ne arată, în prim-plan, la intervale mici, înfricoşătoare riduri şi distorsiuni ale feţii. Doar ochii şi-au păstrat scînteia extatică, fiind fixaţi pe nişte zări imperceptibile. Subit, îi spune tînărului, cu glas mustrător, că – de-a lungul timpului – toţi au trădat-o în afară de unul. Interlocutorul o priveşte mut de spaimă. Înţelege cine se ascunde în spatele identităţi generice de „toţi” (e vorba despre părinţi, soţ, copii, fraţi şi bunici), dar nu poate pricepe cine e singularul binefăcător.
Băbuţa îi cîntăreşte fizionomia paralizată de emoţie cu un dispreţ suveran. Apoi, siderată, căzută violent într-un soi de transă şamanică, rosteşte – cu aerul de sacralitate al invocaţiei teurgice – „PARTIDUL!”. Cuvîntul îl loveşte „epifanic” pe jalnicul profanator de sanctuare ideologice. Strigă animalic – „Haaa!” – şi ridică ochii înlăcrimaţi spre o clădire imensă, pe care tronează portretul gigantic al tovarăşului Kim Ir Sen (bunicul lui Kim Jong-un de azi)... În mod absolut curios, pe parcursul acelor intervale de delir televizat, am învăţat un adevăr fundamental, total opus (ironic, nu-i aşa?) intenţiilor educative ale filmelor respective. Mi-am dat seama, prin efect invers, că tovarăşii comunişti propuneau ca element formativ suprem, în construcţia „omului nou”, o mutilare sufletească aberantă, de neacceptat chiar şi în cele mai aprige spălături cerebrale. Nici mai mult, nici mai puţin, ideologii de laborator experimental cereau – în diverse formule simbolice ale societăţii pe care se străduiau să o ridice – negarea propriei fiinţe pînă la indistinct şi (auto)anexarea la fiinţa colectivă. Creierul individual trebuia integrat în creierul comunitar (adică politic). Se dorea, avant la lettre, o civilizaţie colectivistă pînă la absurd, de genul celei imaginate, în popularul Star Trek, sub denumirea Borg. Natura umană însăşi era repudiată aici. Oricît de naiv aş fi fost la vremea cu pricina, nu puteam crede că mama mea ar fi iubit partidul mai mult decît pe mine, progenitura, chiar judecîndu-mă, prezumtiv, ca fiind capabil de nebănuite monstruozităţi şi presupunînd partidul ca fiind cripta tuturor virtuţilor morale. Nu reuşeam să mi-o imaginez, bătrînă, privind extatic turnurile fumegînde din Zona Industrială şi zicîndu-mi, dispreţuitor, că întreaga mea viaţă nu valorează, pentru ea, cît o şedinţă adevărată de partid, cu o ordine de zi bine întocmită. Insul este înzestrat, atavic, pentru recunoaşterea realităţilor ontologice esenţiale şi, totodată, pentru distingerea binelui de rău. Nici o ideologie – sofisticată sau primitivă – nu poate schimba acest lucru decît cu preţul anihilării umanităţii şi al construcţiei de mutanţi.
Pentru argumentare, pot confirma că, la sfîrşitul anilor ’80, am văzut – spre surprinderea mea – un astfel de caz. Prin campusul nostru universitar bîntuia atunci un student nord-coreean, îmbrăcat exotic (faţă de noi, ceilalţi tineri studioşi). El declara, solemn, cu orice ocazie, în pofida zîmbetelor interlocutorilor, că, într-o bună zi, „marele popor asiatic, în frunte cu tovarăşul secretar general, va doborî fiara americană”. Mai mult, admitea fără să ezite că, în situaţia în care partidul i-ar cere-o, şi-ar părăsi familia, total lipsit de remuşcări. Astăzi, regret un singur lucru. Nu l-am întrebat niciodată dacă avusese vreo discuţie serioasă cu mama lui, în faţa icoanei joviale a domnului Kim (bunicul, tatăl ori nepotul – după cum se vede în prezent, nici nu mai contează)…
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Omul multiplu, Editura Junimea, 2021.