Stînga, dreapta şi ardelenii
Şedinţa comună a celor două guverne, român şi maghiar, ar trebui să constituie un moment de pauză. Măcar pentru istorie, e bine să tragem concluziile şi să atribuim meritele. În urmă cu 15 ani, în martie 1990, la Tîrgu-Mureş au avut loc primele incidente etnice violente din lumea postcomunistă. Era înainte de Bosnia, mult înainte de Kosovo. În acel martie România a pendulat periculos între două lumi. Vedem astăzi urmările războiului fără învingători din Iugoslavia. De ce nu s-a întîmplat la fel în România? Sînt mai multe explicaţii vehiculate, dar nu e locul aici. Important este cum s-a ajuns de la tensiunea de atunci la şedinţa comună de guverne de săp-tămîna trecută. Au existat trei momente importante şi trei personalităţi care au personificat mutările decisive. În primul rînd, a fost decizia liderilor maghiari de a colabora cu politicienii români: alianţa cu opoziţia, apoi intrarea la guvernare care venea ca o urmare firescă. Sub preşedinţia lui Marko Bela, maghiarii au acceptat calea integrării în jocul politic de la Bucureşti. Al doilea moment important a fost intrarea la guvernare şi este meritul preşedintelui Constantinescu şi al liderilor CDR-PD că au făcut acest pas. A fost un adevărat şoc psihologic pentru români. O mare parte dintre ei au văzut că UDMR nu este o formaţiune teroristă - cum spuneau şi spun extremiştii, că pot exista unguri în Guvern şi asta nu înseamnă că Ardealul o ia la vale. Ca toate conflictele politice, şi conflictul etnic se duce în principal pe resurse. Aducerea minorităţii la masa unde se împart resursele a scăzut semnificativ potenţialul de conflict. De acum înainte, liderii maghiari s-au convins că este mult mai eficient să colaboreze cu Bucureştiul decît să fie un soi de comunitate dizidentă. A fost un pas care nu s-a făcut niciodată în Kosovo, cu toate eforturile moderatului albanez Rugova. Unii dintre liderii maghiari s-au priceput atît de bine la jocul politic, încît au format apoi adevărate alianţe medievale cu baronii români, dar asta e o altă poveste şi ţine de realitatea gri a epocii postpacificare. Al treilea moment important a fost anul 2000. Pînă atunci, partidele româneşti se împărţiseră clar între uliii războiului şi porumbeii temporizării. Pentru că temele naţionaliste erau mai degrabă marginale pe agenda lor, partidele din CDR au păstrat relaţii bune cu UDMR (retragerea Uniunii din Convenţie înainte de alegerile din 1996 a fost determinată doar de calcule electorale, cum s-a văzut după cucerirea puterii). De cealaltă parte, se situa tabăra războinicilor isterici, pentru care orice discuţie referitoare la unguri trebuie să se poarte zbierînd şi să ducă spre o singură concluzie: că maghiarii sînt cotropitori aroganţi care au omorît români şi trebuie puşi cu botul pe labe, orice ar cere. Triunghiul PDSR-PRM-PSM, această amestecătură bizară de naţionalism şi socialism, a sabotat public tot ce negociau moderaţii români şi maghiari. Rămîne emblematică imaginea lui Năstase, Păunescu şi C.V. Tudor, cocoţaţi pe camion perorînd împotriva privatizărilor şi a ungurilor. Şi totuşi în 2000 s-a produs şocul: PDSR a colaborat cu maghiarii şi a uitat tradiţionala alianţă cu PRM. Cu toate defectele lui Adrian Năstase (era să lichideze democraţia românească cît a fost la Guvern), are principalul merit aici. El a reuşit atunci să rupă cel mai mare partid naţionalist român din tabăra războiului. De atunci, Păunescu şi alţi cîţiva pesedişti naţionalişti par un fel de ulii buimaci care aşteaptă ca linia partidului să revină la matca din care a deviat. Colaborînd parlamentar cu PSD, maghiarii au obţinut mai multe drepturi decît cînd colaboraseră în Guvern cu CDR. Prevederi legale care isterizaseră pînă în 2000 talk-show-ul lui Marius Tucă, acel moderator care ar fi mîncat bozgori pe pîine dacă ar fi putut, au trecut în 2001, sub pana lui Cozmîncă, în noua lege a administraţiei, aproape fără comentarii. Năstase a manevrat cu înţelepciune situaţia cînd Guvernul maghiar de dreapta s-a apucat să împartă în Transilvania certificate de maghiar. Nu e prima dată cînd doar o ruptură în majoritatea războinică deblochează situaţia. Nu stînga israeliană a reuşit retragerea din Gaza, ci cel mai mare partid de dreapta. Supuşi la presiuni isterice permanente dinspre Vadim-Păunescu-Năstase, liderii CDR au fost timizi. Cu Vadim urlînd, oricum, ca un apucat şi un Păunescu adus la ordine, Năstase a făcut paşi curajoşi şi s-a asigurat de un aliat sigur la guvernare. Chiar prea sigur după părerea mea. Prin 2003 am vorbit cu un senator maghiar pe care îl întrebam de ce susţin în Parlament legi antidemocratice trimise de la Guvern. Mi-a făcut o listă lungă cu ce obţinuseră pentru comunitate după 2000. Ar fi interesant un studiu care să compare declaraţiile în opoziţie şi deciziile la guvernare ale PSD, în problema maghiarilor. Mă uitam la cei doi prim-miniştri la conferinţa de presă comună. Din aceeaşi generaţie, amîndoi foşti şi probabil viitori oameni de afaceri îmbogăţiţi fără să facă afaceri cu statul, amîndoi în topul milionarilor din ţara lor, discutînd despre infrastructură, investiţii, mediu, accesări şi euroegiuni. Dar, pînă la urmă, cine a fost primul în Ardeal? La naiba cu asta, păreau a spune, noi avem afaceri de făcut.