Stînga Americii de Sud

29 iunie 2006   PE CE LUME TRĂIM

Revigorarea stîngii de nuanţă comunistă în America de Sud apare est-europeanului ca un fenomen cel puţin curios. Pentru noi, falimentul comunismului şi, mai general, al ideilor socialiste este de domeniul evidenţei, iar caracterul genocidar al regimurilor politice comuniste este, la fel, dincolo de orice dubiu. Doar dl Băsescu, se pare, mai are dubii, dar competenta comisie îl va lămuri, nu am nici o îndoială. Deşi ştim bine că experienţele sînt, în cele din urmă, atît de intime încît nici măcar nu se pot povesti, dar asuma de alţii, noi, cei care purtăm încă rănile deschise ale terorii roşii, sîntem uimiţi să aflăm că mase de milioane de oameni votează liber comunismul. Noi ştim limpede că nu există nici un caz, unul singur măcar, în care sistemul economic socialist să fi adus prosperitate. Naţionalizarea nu este niciodată o soluţie pentru rezolvarea problemei sărăciei şi pentru noi, cei păţiţi, este absolut previzibil, de pildă, că nimic nu se va schimba în nivelul de trai al bolivienilor, ca urmare a naţionalizărilor în forţă dispuse de Evo Morales. Cum zicea cineva, o fi capitalismul împărţirea incorectă a bogăţiei, dar comunismul este împărţirea echitabilă a mizeriei. Atunci, e incredibil să vezi cum mase de oameni săraci speră totuşi să fie scoase din pauperitate de guverne comunizante. Mesajul principal, care duce la victorie stînga sud-americană, este cel egalitar-naţionalist. Mă întreb dacă masele de bolivieni sau de venezueleni chiar cred că politicile preşedinţilor lor le pot aduce prosperitate. Sau este, de fapt, o resemnare agresivă în faţa sărăciei, o logică de tipul "dacă noi sîntem condamnaţi la sărăcie, atunci să sărăcească şi bogaţii". America de Sud este, după toate datele, continentul cu cea mai largă prăpastie între săraci şi bogaţi. Un fel de Rusie amazoniană. Adică un teritoriu în care psihologia bate, adesea, ideologia. America de Sud este un teritoriu aparte din toate punctele de vedere. Literatura acestui continent mărturiseşte, mai bine decît orice, un fel de mister greu şi umed care încarcă orice este cuprins între Mexic şi Ţara de Foc. Mă gîndesc că, poate, oamenii de acolo sînt altfel şi atunci altfel trebuie să le judecăm comportamentele. În general, cred că excepţionalismul este specific oricărei regiuni, oricărei ţări, oricărei naţiuni. Numai teoreticienii ştiinţelor politice şi politicienii înşişi ne conving că, de fapt, sîntem toţi la fel. Într-un recent articol apărut în Foreign Affairs, fostul ministru de Externe mexican Jorge Castaneda, actualmente profesor la New York University, atrage atenţia asupra existenţei a două feluri de stîngă sud-americană. În fond, această teză subîntinde o filozofie banală: în orice fenomen vei găsi aspecte mai bune sau mai rele, în funcţie de orice criteriu posibil. Şi islamul e unul bun şi unul rău, şi Occidentul e unul bun şi unul rău, şi dreapta politică din lumea întreagă este una bună şi una rea, atunci, desigur, şi stînga sud-americană este una bună şi una rea. Cea rea, radicală, stridentă, aproape nebună, reprezentată de preşedinţii Hugo Chávez (Venezuela) şi Evo Morales (Bolivia), rămîne fidelă castrismului originar. Cealaltă stîngă, cea bună, decentă, modernă, echilibrată, raţională, reprezentată de preşedinţii Lula (Brazilia), Kirchner (Argentina), Vasquez (Uruguay), Bachelet (Chile) şi Garcia Perez (Peru), a rupt-o cu legendarul Fidel, deşi tot din mantaua lui e coborîtă. Columbia este o excepţie, iar în Mexic opinia publică este masiv în favoarea stîngii, victoria lui Andres Obrador la alegerile din 2 iulie fiind foarte posibilă. Un fel de tsunami roşu a lovit continentul de la sud de Statele Unite. Vigoarea stîngii sud-americane, care are un puternic caracter populist-naţionalist, este, desigur, explicabilă şi prin aceea că pauperitatea şi instabilitatea prelungită a anilor '80-'90 a anihiliat criticismul civic şi a făcut ca masele isterizate să fie disponibile către mesajele de acest gen. În plus, socialismul nu s-a epuizat niciodată ca experienţă socială în America de Sud. Socialismul poate fi, pentru naţiuni instabile politic şi sărace, un vis ademenitor - unul din acele visuri care nu se pot spulbera decît prin trăire. În America de Sud nu a existat nici un caz în care un regim (pro)comunist să cadă de la putere prin voinţă populară, ca urmare a unui grandios eşec, perceput ca atare şi sancţionat în consecinţă de populaţie. De fiecare dată, asemenea regimuri au fost înlăturate prin lovituri de stat militare, de fiecare dată s-a simţit mîna ocultă a CIA, de fiecare dată militanţii procomunişti au putut deveni eroi. În aceste condiţii, prăbuşirea URSS a avut, în America de Sud, un alt efect decît cel pe care l-a avut în spaţiul nostru. Dacă în Europa a pecetluit definitiv soarta comunismului, în America de Sud a eliberat partidele şi liderii comunişti de acuzaţia cea mai grea, şi anume aceea că acţionează la ordinele Moscovei. Dispariţia URSS a eliberat pe comuniştii sud-americani de suspiciunea acţiunilor de tip cominternist şi i-a redat poporului. Astfel, naţionalismul lor a devenit pregnant şi imbatabil. Ceauşescu intuise acest lucru de ani de zile: ca să se menţină la putere, un regim comunist trebuie să devină naţionalist. Învăţătura internaţionalistă trebuie abandonată, comunismul trebuie să cîştige legitimitate naţională. Falimentul economic, incompetenţa administrativă şi celelalte "produse" fireşti ale regimurilor comuniste pot fi acoperite prin naţionalism exacerbat. În faţa duşmanului din exterior, nimeni nu trebuie să se gîndească la dramele din interior. Însă cum de naţionalismul, altădată apanaj al dreptei extreme, este acum la stînga? După al doilea război mondial, dreapta a produs globalizarea. Firesc, stînga s-a repliat în naţionalism. Ceea ce se întîmplă acum în America de Sud este un argument: comunismul care bîntuie continentul tangoului şi al sambei este virulent naţionalist şi vădit antiglobalist.

Mai multe