Steaguri

16 martie 2010   PE CE LUME TRĂIM

E plin de ele. Sînt peste tot. Le arborează grădiniţele, Guvernul, RATB-ul, magazinele de mezeluri, bisericile de cartier, masonii, Primăriile, cîteva asociaţii de bloc. Sînt steagurile albastre cu steluţe galbene. Ale Uniunii Europene. Împodobesc pieţele publice ale burgurilor ardeleneşti, portul Constanţa, consiliile judeţene şi toate prefecturile din spaţiul carpato-danubiano-pontic. Nu scapi de ele oriunde te-ai duce. Pe lîngă el, drapelul albastru al NATO este ceva mai timid prezent, deşi l-am văzut arborat de cel puţin trei grădiniţe (!) de pe drumul meu zilnic spre serviciu. E firesc, sîntem stat membru – zice lumea, dintr-un reflex al vulgatei bunului român-european. Imediat le replic: vreau şi steagul ONU, al FMI-ului, al UNESCO, al UNICEF, al Organizaţiei Internaţionale a Francofoniei, ba chiar şi al UPU (Uniunea Poştală Universală). În fiecare dintre ele sîntem stat membru. De ce nu le arborăm şi pe alea? „Eh, păi compari Uniunea Europeană cu Uniunea Poştală Universală? Sacrilegiu!“

Să ne înţelegem: Uniunea Europeană nu este nici pe departe vreo organizaţie care să semene cu Statele Unite. Nu este o federaţie. Nici nu cred că va fi în timpul vieţilor noastre. Statele Unite ale Europei reprezintă un mit, şi atît. Drumul viitorului nu merge automat spre federalizare. Dacă întrebi însă zece şoferi de taxi (focus-grupul meu preferat) ce e cu Europa asta, ei sînt, în nouă cazuri din zece, federalişti convinşi. Euro-entuziasmul românesc tinde să devină caz de studiu la nivelul Uniunii, atît e de... entuziast. E drept că acelaşi entuziasm certificat de eurobarometre este invers proporţional cu prezenţa la vot în alegerile pentru Parlamentul European, dar cine mai are timp de aşa analize sofisticate?

Uniunea este o asociere de state europene. State suverane, cu legi proprii, cu parlamente proprii, cu guverne proprii. Nu, în nici un caz, nu va fi eliminat Senatul, prin modificarea Constituţiei, deoarece Parlamentul European îi va ţine locul. Nici vorbă. Nu se poate să „donezi“ din suveranitatea naţională, în plus, instituţiilor europene, oricît ai dori. Nu pot ăia s-o primească pentru că nu acesta e rostul lor pe lume. Argumentul „PE, în loc de Senat“ reprezintă una dintre cele mai mari gugumănii rostite vreodată pe scena politică românească. Dar are vreo importanţă, din moment ce nouă din zece taximetrişti l-au considerat plauzibil? În fond, ei văd pe străzi, în faţa Guvernului, a Parlamentului, a şcolii de fete, a grădiniţelor şi bisericilor, steagul albastru cu „nu ştiu cîte“ steluţe galbene. „E clar, ce mai e de comentat? Dacă au steag, tre’ să fie vreun stat. Şi dacă nu e încă, o să fie. Nu degeaba e lîngă tricolor, pe peste tot. E vreun schepsis aici.“

Trista mea constatare e că nu există nici un schepsis în afara de giganticul oftat de uşurare al întregii societăţi, o dată cu 1 ianuarie 2007. Ufff, am intrat, sîntem acolo, gata, ne-am scos, am scăpat (de toate relele: de sărăcie, de ruşi, de corupţie, de drumuri proaste şi de politicienii incompetenţi).

De curînd, prietenul meu Eugen Chirovici mi-a reamintit un episod povestit de Churchill în Memorii. Pe 9 mai 1945, străzile Londrei vuiau de bucuria uriaşă, de triumful şi uşurarea englezilor victorioşi. Lui Churchill îi era ciudă pe sine, nu se putea bucura. Stătea în birou (cu o sticlă de Mavrud de Asenovgrad, cred eu) şi se gîndea că îi vin de pe front sute de mii de combatanţi care au nevoie de locuri de muncă, se gîndea la coloniile în curs de răzvrătire, la anii de lipsuri care vor urma, la epoca unei competiţii (probabil nucleare) cu URSS-ul. La astea se gîndea şi nu se putea bucura pe deplin şi îi era ciudă.

Cred că am fi avut nevoie de unu-doi oameni care, în noaptea de Revelion a lui 2007, să aibă reflexul lui Churchill. Nu am avut. În România, în schimb, au prosperat fabricile de steaguri (nu e glumă, am făcut reportaj pe tema asta, documentat, filmat la faţa locului, fabricanţii au făcut avere). S-au comandat sute de mii de bucăţi. Se comandă în continuare. Nici vestea că simbolul respectiv nu este prevăzut (ca simbol oficial) în tratatul de la Lisabona nu a descurajat avîntul local. De fapt, ştirea nici nu prea a fost comentată de media românească de frică să nu creeze confuzie în mintea publicului. Care public crede în continuare în excepţionalismul românesc (sîntem fie cei mai puturoşi, fie cei mai talentaţi din Europa), nu ştie despre ce e vorba cu „achiul“ şi nici ce o fi cu Uniunea asta (Statele Unite ale Europei, asta auzi la majoritatea). În schimb, îşi pune drapelul albastru în faţa blocului, de 1 Decembrie. Astfel, îşi reglează conturile cu modernitatea.

La o parohie de lîngă casă, văd într-o zi arborat steagul Uniunii, fix în faţa bisericii. Îl întreb pe preot (un tip urban, intelectual, agreabil) ce e cu trăsnaia respectivă. Îmi zice amuzat că avea două catarge de steag, că pe unul a pus steagul României, iar pe celălalt, din lipsă de idei, l-a pus pe ăla european, să nu stea catargul gol. Îl întreb de ce nu îl arborează pe al BOR-ului. Bună idee, îmi spune, dar de unde să-l iau? Na, zic, altă dandana. Avea dreptate omul. Am sunat-o la Rîmnicu Vîlcea pe doamna pe care am cunoscut-o cu ocazia filmării (patroana de la fabrica de steaguri), i-am trimis un jpeg de pe site-ul Patriarhiei şi am confecţionat, astfel, „două bucăţi steag“ potrivite pentru o biserică (unul de interior, cu broderie, altul de exterior, imprimat). De cîte ori trec prin faţa bisericii, mă simt mîndru că, în obscurantismul meu fundamentalist, am reuşit să dau jos măcar un steag UE, arborat aiurea.

Între timp, aflu tot ce pot despre cum merge Comisia, urmăresc audierile din Parlamentul European, îi observ de la distanţă (conform bugetului de deplasări) pe europarlamentarii români, citesc bîrfele jurnaliştilor britanici, „sap“ prin documentele fundamentale pentru politicile comunitare, stau cu ochii pe proiectele finanţate local din fonduri structurale. Adică, mă documentez, încerc să aflu cît mai multe despre Uniune şi modul ei de funcţionare. E interesant, pasionant, util. Ba chiar şi profitabil, din moment ce, pentru asta, îmi primesc salariul.

La capitolul „Steaguri“ sînt acoperit: am unul al României şi unul al Rapidului. Două îmi ajung.

Mai multe