Statul - ce fericire!

3 octombrie 2012   PE CE LUME TRĂIM

Există, deja, consistente studii despre legătura dintre mersul economiei şi fericirea personală, ca să putem trage o concluzie: creşterea economică nu duce neapărat la creşterea fericirii, dar căderea economică chiar duce la nefericire. Probabil că motivul principal pentru care lucrurile stau aşa este legat de sentimentul securităţii personale. Prăbuşirea economiei în care trăieşti te face să te simţi vulnerabil, ameninţat şi dezarmat – drumul spre anxietate e garantat. De aici, nefericirea. Dar creşterea economiei nu consolidează sentimentul de siguranţă personală. Plusul de siguranţă vine, mai ales, din interior, din realizările proprii, din ceea ce faci cu mîna ta. Nesiguranţa şi nefericirea vin, însă, dinspre ceilalţi, din exterior – ceilalţi sînt infernul, după cum zicea cineva.

Dacă sînteţi de acord cu toate acestea sau, măcar, cu cea mai mare parte a lor, şi dacă sînteţi dintre cei care cred că preocuparea de căpătîi a statului este bunul mers al economiei, vă invit să ne gîndim împreună la influenţa pe care statul o poate avea asupra fericirii sau nefericirii noastre. Văd, uşor, cum apare prima obiecţie: este fericirea individului o treabă politică? Într-un fel (în cel mai profund fel de a înţelege politica), da. Toată lumea ştie fraza din Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite (1776), în care se enumeră, cu titlu de exemplu, cele trei „drepturi inalienabile“ ale oricărui om: viaţa, libertatea şi dreptul de a-şi urmări fericirea. Aparţinînd lui Jefferson, această idee are o origine disputată între experţi. Cei mai mulţi, cred că vine de la Locke, citînd pasaje din Scrisoarea despre toleranţă, Al doilea tratat de guvernămînt şi Eseu asupra intelectului omenesc. Alţii, dimpotrivă, că vine de la Leibniz (cu adevărat, dimpotrivă!). Se mai evocă, cu probe, influenţa directă a iluminiştilor scoţieni sau a juriştilor elveţieni (precum Jean-Jacques Burlamaqui, nedrept de puţin cunoscut şi recunoscut în România). Nu puţini sînt şi cei care cred că mai tînărul Jefferson a fost, de fapt, influenţat de mai vîrstnicul Benjamin Franklin, cînd a scris că înzestrarea de către Creator a oricărui om cu aceste „drepturi inalienabile“ este considerat un adevăr „evident de la sine“ de către semnatarii Declaraţiei. Ce vreau să spun este că teoria dreptului natural al oricui la căutarea fericirii circula prin cărţile şi minţile importante de la jumătatea secolului al XVIII-lea. Aşadar, ea nu e o invenţie americană, ci o idee aflată deja în circulaţie în spaţiul gîndirii politice europene. Americanii au avut, doar, curajul de a o scrie într-un document politic fondator, de mare influenţă peste secole – reamintesc că, pentru cei mai mulţi istorici şi politologi, dar şi jurnalişti, oameni politici ori pur şi simplu cetăţeni de peste Ocean, Declaraţia de Independenţă are forţă politică egală cu cea a Constituţiei.

Aşadar, statul are obligaţia de a-mi proteja exerciţiul dreptului la căutarea fericirii. Capcana utopiei este, pentru spiritele abrupte, la un pas. Poţi extinde uşor afirmaţia aceasta pînă la „statul are obligaţia de a-mi asigura fericirea“. Şi, iată, utopiile de tip comunist de unde vin. Dintr-o exagerare. Dintr-o eroare. Prin urmare, statul nu trebuie să-mi suprime dreptul de a alerga după fericirea mea, deci trebuie să se străduiască, pe cît posibil, să mă lase în pace, atîta vreme cît şi eu îi las pe ceilalţi, inclusiv pe el, în pace. De altfel, pe măsură ce îmbătrînesc, ajung tot mai des la concluzia că fericirea adevărată, reală, tangibilă chiar în asta constă: să fii lăsat în pace. Dacă fericirea poetică, visată şi imposibilă este să ni se întîmple ceva anume, ceva fantastic, ceva minunat, ceva paradisiac, fericirea realistă, pe care o putem dobîndi şi pentru care chiar merită să luptăm, este exact aceea de a nu ni se întîmpla nimic, nimic, nimic.

Prefaţa unei cărţi recente dedicate istoriei fericirii se deschide cu un citat din Hegel (Prelegeri de Filozofia Istoriei): „Se poate contempla istoria din punctul de vedere al fericirii, dar istoria nu este solul în care fericirea creşte. Perioadele de fericire în istorie sînt exact paginile ei albe“. Cum nu am despre Hegel nici părerea pe care o avea Schopenhauer, nici părerea pe care o avea Popper, voi lua în serios spusele sale şi voi deduce că momentele pe care istoria nu catadicseşte să le consemneze, momentele cele mai neinteresante pentru istorie sînt chiar momentele de fericire. Aşadar, ne-ar trebui un guvern care să nu ne facă să simţim că sîntem parte a istoriei. Cum toate guvernele ne spun că fac o treabă istorică şi se străduiesc să rămînă în istorie, vă anunţ, dragii mei, că fericirea e foarte, foarte greu de atins. Recitind acest text constat, un pic nefericit, că e greu să spui despre fericire ceva ce să nu se ştie deja. 

Mai multe