Statuia lui Lenin
Pentru Departamentul de Stat american şi pentru preşedintele Bush jr. situaţia din Belarus pare tocmai coaptă pentru o revoluţie: referendumul din 2004 i-a dat depline puteri autoritarului preşedinte Lukaşenko şi a legalizat, pentru alegerile din 2006, posibilitatea celei de a treia candidaturi. Dacă va fi votat - şi posedă toate mecanismele necesare afişării unei majorităţi copleşitoare - acest mandat nu va fi limitat în timp. Aşa cum a afirmat în discursul său ţinut pe 3 iulie, de Ziua Independenţei, el are ferma intenţie să apere în continuare "poporul, statul şi puterea prezidenţială". Considerată a fi ultima dictatură europeană, Belarus, ţară cu aproximativ zece milioane de locuitori, este - la propriu şi la figurat - dominată de imensa statuie a lui Lenin din piaţa centrală a capitalei, Minsk. Sub supravegherea strictă a serviciilor secrete (se numesc, ca pe vremuri, KGB), viaţa politică şi economică a ţării se desfăşoară sub ameninţarea lichidării fizice a opozanţilor, ameninţare încheiată nu o dată cu o înmormîntare. Lukaşenko "a restituit" ţării drapelul şi limba rusă ca limbă oficială, iar sărăcia generală nu se exprimă, ca în alte republici postsovietice, printr-un grad ridicat de murdărie: străzile sînt curate, clădirile proaspăt văruite. Înăuntru se trăieşte în mizerie, dar mizeria e relativ mai mică decît în alte republici ale fostului imperiu: pensia medie este de 76 dolari pe lună, armata e bine plătită (solda ofiţerilor este cu 40% mai mare decît în Rusia), majoritatea tăcută e mulţumită, nu e supusă tensiunilor create de naşterea capitalismului şi a capitaliştilor. Oamenii sînt săraci, dar nu trebuie să suporte spectacolul sfidător al bogăţiei unora şi să se întrebe prin ce mijloace au ajuns să posede atîtea bunuri. Ceea ce nu înseamnă că în Belarus nu există profitori ai incapacităţii sistemului economic de a funcţiona, dar aceştia îşi trăiesc cu discreţie satisfacţiile: tot ce au, inclusiv libertatea, depinde de bunul plac al stăpînului, iar stăpînul ţine la spectacolul egalităţii. Fără subtilitate, dar consecvent şi planificat, Lukaşenko îşi anihilează toţi adversarii, înainte ca aceştia să apuce să organizeze masa critică a eventualilor nemulţumiţi, baza revoluţiilor din Georgia, Ucraina şi Kirghizstan. Nu doar Departamentul de Stat şi cancelariile europene au analizat cauzele şi desfăşurarea mişcărilor de masă, ci şi Lukaşenko; el a înţeles importanţa loviturilor preventive, a represiunii individualizate. Conflictul cu organizaţiile minorităţii poloneze a început prin asasinarea preşedintei filialei din Grodno a Federaţiei Polonezilor din Belarus, Alina Iaroszewicz, a continuat cu "demascarea" pe toate canalele de comunicare a polonezilor (instigaţi de Occident fiind, ei subminează ordinea de stat), şi s-a soldat deocamdată cu rechemarea ambasadorului Poloniei. Retorica isterică antioccidentală s-a concentrat asupra vecinului şi analiştii se întreabă în ce măsură Lukaşenko este de conivenţă cu preşedintele Rusiei, Putin, sau îşi face propriul joc, la umbra acestuia. Pînă la înfrîngerea candidatului său la Kiev, Putin era destul de rece în relaţiile cu dictatorul de la Minsk, dar "revoluţia portocalie" din Ucraina a modificat datele problemei: "Belarus reprezintă un cal troian pentru Rusia, doritor şi capabil să facă lucruri care i-ar plăcea şi preşedintelui rus să le facă, dacă nu şi-ar pune în pericol relaţiile cu Uniunea Europeană" (Transition Online, 15 august 2005). Conflictul cu Polonia are consecinţe concrete la Moscova, unde cetăţenii polonezi, unii dintre ei diplomaţi, au fost victime ale brutalităţii "trecătorilor". Spre deosebire de cancelariile occidentale, analiştii de la faţa locului nu speră în vreo revoluţie, de orice culoare, în Belarus. Dacă va fi, va fi după ce democraţia va triumfa la Kremlin. Uniunea Europeană nu are atitudini coerente faţă de represiunea politică exercitată de Lukaşenko: comunicatele de condamnare sînt formale, în timp ce comerţul merge bine, iar eventualele sancţiuni ar lovi poporul, nu elitele. Bush crede că viaţa democratică este o aspiraţie atît de firească, încît nu e nevoie decît de un brînci pentru ca popoarele să-i înlăture pe tirani. Aşa cum dovedeşte experienţa irakiană, între brînciul dat pentru înlăturarea tiranului şi normalitatea unei democraţii drumul e accidentat, se instalează o lungă perioadă de instabilitate, suportată cu greu de generaţiile acomodate cu o dictatură temeinică. Nici una dintre ţările unde a fost înlăturată dictatura comunistă nu poate etala încă în faţa oamenilor din Belarus rezultate care să justifice violenţa revoluţionară. Încă.