Starea de avarie

16 mai 2020   PE CE LUME TRĂIM

Am regăsit un text simpatic scris în urmă cu 13 ani. Este valabil și astăzi.

Domnul Ciontu îmi arată o crăpătură lungă de aproape doi metri şi adîncă de vreo trei centimetri, chiar la baza imobilului, lîngă uşa de la ghenă. „O vedeţi? Dacă vine un cutremur mai măricel, de aici crapă... am vorbit şi cu Dumitrescu care a fost arhitect şi mi-a zis că e clar! Afectează structura de rezistenţă.“ Mă uit la crăpătură, ca să-i fac pe plac. Am mai văzut-o de cel puţin cîteva ori, căscîndu-se în diferite moduri, pe faţadele mai multor blocuri de pe Calea Moşilor. Ca o zgîrietură urîtă, dar superficială. Blocul nostru cu opt etaje este construit în 1981. Îi spun că nu are de ce să-şi facă griji. „Ba n-aveţi dreptate! Aici trebe lucrări de consolidare, nu glumă! Şi să vedeţi ce e în subsol... Aţi fost vreodată în subsol?“ Recunosc că n-am fost pentru că n-am avut nici o treabă pe-acolo. „Păi, acolo e teroare! Vă zic io, teroare! Iar bani de investit ar fi ceva-ceva, dar îs blocaţi, pentru că n-are cine să semneze... în momentul ăsta sîntem în stare de avarie, pentru că nu avem comitet de bloc!“ Ştiu ce urmează. Va trebui să promit că voi participa la următoarea şedinţă, ca să alegem, în sfîrşit, comitetul. La ultimele trei n-a mai venit nimeni, decît tot ei. I-am auzit, prin pereţi, certîndu-se şi vociferînd, pe palierul de la etajul 9, din faţa spălătoriei. Şi nu puteau să se aleagă între ei. Lipsea electoratul. „Măi, băieţi, dacă voi nu vă implicaţi, atunci cine?!“ – mă întreabă cu reproş domnul Ciontu. Mă uit instinctiv în spate şi nu văd pe nimeni. Unde or fi dispărut „băieţii“? „Dacă veniţi, poate că vă alegem chiar preşedintă... că avem nevoie şi de oameni tineri în blocul ăsta, nu-i aşa?“ Asta mai lipsea!

Promit că voi participa la şedinţă, apoi Ciontu (63, geacă galbenă din fîş, bască de inginer constructor, de fapt chiar a fost şef de şantier pe timpuri) lipeşte oftînd afişul cu un ultimatum. Lui i s-a dat această sarcină pentru că fiul său are computer cu imprimantă (deşi doamnele în vîrstă de la etajele 3, 4 şi 5 au un dinte împotriva ăstora cu computere, căci de cînd au pus ei stăpînire pe bloc, nu mai pricep nimic din lista cu plata întreţinerii, nici cu ochelarii de citit, nici cu ăilalţi de mers la piaţă şi la biserică. „Ce, nu era bun el, pixu’, săracu’?“ – am auzit-o plîngîndu-se pe madam Buzatu). Pe afiş scrie că, dacă nu venim sîmbătă la alegeri, nu se vor mai plăti facturile către Apa Nova şi RADET şi că vom rămîne fără apă curentă şi fără căldură.

Cum am ajuns însă în „starea de avarie“ şi fără comitet? E o poveste lungă şi tristă. Pe scara II sînt două grupuri de interese. Două „partide“ cu ceva forţă politică (la fel ca la americani). Ar mai fi şi un al treilea, care îl are în frunte pe „colonel“, însă e prea radical, după părerea multora, şi n-are nici o şansă în alegeri. Primul, conservator, este condus de familia Ciocan de la etajul 8. El şi ea, 86 şi 82, pensionari. Nedespărţiţi de parcă ar fi lipiţi cu Superglue. El, fost miliţian, a păstrat dintotdeauna cartea de imobil în care sîntem trecuţi cu toţii. Are cataractă avansată la ambii ochi şi de cele mai multe ori tace, sprijinit în baston, privind în zare sau spre propriul trecut. Ea este purtătorul lui de cuvînt. Vorbeşte în locul şi în numele lui. În rest, gruparea este alcătuită din doamnele în vîrstă de la etajele 3, 4 şi 5. Sediul central este reprezentat de cele două bănci care aparţin Primăriei sectorului 2, unde ţin şedinţe interminabile atunci cînd timpul frumos le permite. Neplăcut este că le au de partea lor şi pe femeile de serviciu, Mariana, cea pe care bărbatul o bate „cu semne“ (mers şchiopătat, ochi vînăt etc.), şi Lili, cea pe care nu o bate, e doar beţiv.

Cred că deja v-aţi dat seama că adevăratul şef al grupării este doamna Ciocan. Ea decretează care este starea materială a tinerilor (proprietari şi chiriaşi) din bloc, în funcţie de cum arată maşinile parcate şi de numărul sacoşelor cu care aceştia vin de la cumpărături. Ea hotărăşte că „avem voie cu animale de companie“, doar pentru că doamna Buzatu deţine un pekinez, un şoricar şi un bichon. Ea spune cine şi mai ales de ce are dreptul să folosească ascensorul şi contorizează urcările şi coborîrile. „Tinerii ăia doi de la şapte ar trebui să fie trecuţi patru la întreţinere, că toată ziua se plimbă cu liftul!“ Ea este responsabilă cu închisul şi deschisul ferestruicilor de pe paliere. În noaptea în care bătrînul colonel a venit pentru a nu ştiu cîta oară din „campanie“ cu cămaşa sfîşiată la umăr şi fără cheile de la garsonieră şi s-a gîndit că cel mai cuminte ar fi să doarmă pe palier, ca să nu spargă uşa şi să facă hărmălaie în timpul „orelor de linişte“, doamna Ciocan a fost cea care a urlat „să se deschidă toate ferestrele de pe paliere, pen’ că în blocul ăsta miroase urît! Ce vină am eu că zevzecul ăsta iar şi-a pierdut cheile şi doarme p-afară?!“. Şi aşa a răcit colonelul! Şi tot doamna Ciocan a fost cea care le-a băgat în cap tuturor celor care au avut răbdare să o asculte că „Dumitrescu a dus blocul de rîpă!“ şi că „a furat de n-a mai putut!“.

Dumitrescu, de profesie arhitect (75, ochelari cu rame aurite, parpalac gri, costum, cravată), este preşedinte de bloc din tată-n fiu. La noi a avut deja două mandate şi unul ca administrator. Gruparea pe care o conduce şi din care face parte şi Ciontu pare democratică şi plină de idei inovatoare. Dumitrescu este cel care în fiecare zi, îmbrăcat „la patru ace“, are, n-are treabă, merge în audienţe la Primărie. Cel care compune sesizări şi petiţii şi, cu ajutorul băiatului lui Ciontu, le scrie pe calculator. Cel care a adus repartitoarele în bloc, însă doamnele de la etajele 3, 4 şi 5 au ajuns la concluzia că „e o afacere personală a lui Dumitrescu cu firma de repartitoare“. Cel care, cu chiu şi vai, a izolat terasa. El însuşi, la cei 76 de ani ai săi, s-a urcat pe bloc ca să vadă cum merg lucrările. Cel care a pus un afiş la avizier cu „începînd de astăzi, puteţi plăti întreţinerea la Banca Transilvania, în contul... Precizaţi doar numele proprietarului şi numărul apartamentului“. Şi tot Dumitrescu este cel care i-a pus pe fugă pe băieţii de la „Astral – creat să evolueze“, care veniseră „să securizeze“ blocul (operaţiune fără de care nu poţi încheia un contract pentru Internet). „Au venit unii care s-au apucat să dea găuri în pereţi ca să fixeze nişte cutii. Le-am spus că nu avem nevoie pentru că afectează structura de rezistenţă! Eu ştiu pentru că sînt arhitect.“ Gurile rele spun că Dumitrescu a fost turnător. Că a făcut poliţie politică. Doamnele de la etajele 3, 4 şi 5 cred însă că nu e decît un pungaş de rînd.

Totuşi, cum se face că, deşi ambele grupuri de interese îşi doresc puterea, nu mai avem comitet? Dumitrescu s-a săturat, e prea bătrîn ca să mai înfrunte opoziţia şi nu mai vrea să candideze. „Să facă ei ce-or vrea... Io, unul, am luptat destul pentru blocul ăsta, am umblat numai pe drumuri şi nu m-am ales cu nimic! Sînt un pensionar bolnav şi am nevoie de linişte! Să pună pă alţii!“ – îşi ţine el discursul oftînd. Familia Ciocan, în schimb, şi-ar dori să vină la putere, dar nu are suficient curaj. Nu se simte pregătită. El nu are decît patru clase, ea e analfabetă. Şi, în fond, nu e mai bine în opoziţie, unde nu au altceva de făcut decît să cîrcotească pe băncile făcute cadou de Primăria sectorului 2?

Pînă la urmă, marea şedinţă de bloc nu s-a mai ţinut. „Cineva, răuvoitor desigur, a furat rulmenţii de la lift, aşa cum s-a întîmplat şi la scara ailaltă săptămîna trecută“, iar doamnele de la etajele 3, 4 şi 5 nu au putut să urce pe scări pînă la etajul 9. Se pare însă că va fi ales din nou Dumitrescu. Şi ca preşedinte, şi ca administrator, că nu mai merge cu separarea puterilor în bloc. Vedeţi o altă Românie posibilă?

Mai multe