Sportul de performanță a reușit să se „acomodeze” cu situația pandemică?

5 ianuarie 2022   PE CE LUME TRĂIM

Putem spune că, în anul 2021, sportul de performanță a reușit să se „acomodeze” cu situația pandemică?

Trebuie să încetăm să privim sportul ca pe o poveste aparte. Sportul, ăla care contează, care e în globul ocular global zilnic, e la fel ca orice industrie, pentru că drenează bani la scară industrială. Ca orice ramură a economiei a avut de suferit, dar s-a adaptat. Cu greu, cu scrîşnete, cu competiţii anulate sau amînate, cu evenimente care au dispărut (în ciclism sau tenis destui au pus cheia sub preş) şi cu groaza zilei de mîine. Pandemia e un război nu pentru că ne luptăm cu virusul, ci pentru habar n-avem ce va fi. Această angoasă marchează organismele ca într-un conflict armat. Incapacitatea de a vedea finalul crizei e terorizantă. Ei bine, sportul, cu ceva excepţii, se poate să treacă mai bine decît lumea de rînd prin acest necaz planetar. Sigur că şi pe aici sînt drame, căderi fizice şi nervoase, dar organismele mai tinere şi sănătoase trec mai bine, în principiu, prin furtuna virusologică. Nu a existat nici o tragedie în sport, de aceea el a mers înainte cu constrîngerile fireşti, dar fără să îşi fi remodelat esenţial structura. Noi vorbim de bule, în cazul ăsta sanitare, ceea ce presupune spaţii bine definite şi controlate în care pericolul îmbolnăvirii să fie redus la minimum. Or, sportul e obişnuit cu asta din negura vremurilor. Bulele de azi sînt cantonamentele dintotdeauna ale sportivilor de performanţă, iar cînd nu stau grupaţi cu echipa, lotul sau staff-ul, cei care îşi cîştigă existenţa din sport nu prea bîntuie prin locuri expuse, mai degrabă se odihnesc acasă, cu familia, computerul sau televizorul. Exact ceea ce a trebuit să facă restul populaţiei lumii în destule momente ale pandemiei. Sportul a supravieţuit şi prin transmisiuni TV, cu atît mai mult cu cît telespectatorii au avut mai mult timp pentru a-l consuma de acasă. Stadioanele, în absenţa publicului, au sunat a gol, dar nu neapărat şi conturile marilor jucători pe această piaţă. Dacă unii au ajuns în situaţia de a fi datori vînduţi, precum Barcelona, nu pandemia e de vină, ci boala nepriceperii şi lăcomiei. A fost un moment în care ne-a fost teamă că vom reveni în preistoria sportului, că lumea va avea treburi mai serioase decît să vadă nişte băieţi şi fete sumar îmbrăcaţi alergînd o minge. Iată că nu. Există destule frici şi preocupări, dar dacă e ceva care se tot verifică de cînd am intrat în această pasă neagră a istoriei umanităţii e că viruşii sînt rezistenţi. Ăsta care face ravagii, da, dar şi cel al pasiunii pentru această continuare a războiului prin alte mijloace care este sportul. Pînă la urmă, ceea ce se tot rostogoleşte şi într-un caz, şi în celălalt e un obiect sferic. Atît că unul are ţepi. Şi că de ăsta, într-o bună zi, vom scăpa. De celălalt, nu vă faceţi iluzii.

Mai multe