Splinternet

Știrea poate părea cumva amuzantă: Rusia s-a hotărît să își facă propria variantă de Wikipedia. Bineînțeles, o variantă în limba rusă a enciclopediei online există de foarte multă vreme, însă guvernul rus e nemulțumit de ea și ar vrea-o înlocuită cu ceva care să corespundă propriei sale viziuni asupra lumii. Așa că Moscova va cheltui echivalentul a cîteva zeci de milioane de dolari pentru a crea un portal modern al cărui conținut va fi preluat din Marea Enciclopedie Rusă, editată sub supravegherea Academiei naționale.

Anunțul guvernului de la Moscova arată, pe de o parte, ca orice reacție de respingere a dominației culturale americane din ultimii douăzeci de ani în zona digitală – ușor ridicol și un pic îngrijorător. Asemenea decizii mai apar și prin alte state – în Franța, spre exemplu, Adunarea Națională decidea, în 2018, ca toate calculatoarele statului să abandoneze Google în favoarea unui motor de căutare local numit Qwant.

Însă Rusia, asemenea Chinei, a mers mult mai departe decît tradiționala aruncare pe fereastră a banilor publici de dragul unui moft local. În urmă cu o lună, o lege intitulată „Programul Național pentru Economie Digitală“ a intrat în vigoare în ciuda protestelor venite atît din zona experților, a activiștilor, cît și, într-o mai mică măsură, a mediului de afaceri. Legea dă guvernului rus posibilitatea să cenzureze mai ușor orice site sau aplicație pe care le găsește neconforme. Mai mult, pe lîngă controlul traficului, Rusia vrea ca, începînd din 2021, să aibă posibilitatea de a deconecta cu totul Internetul rusesc de cel internațional. Năstrușnicia asta vine după ce Kremlinul a început să se teamă că intervențiile sale prin politica altor state s-ar putea solda cu sancțiuni care să ducă pînă la deconectarea de la rețeaua globală.

Tendința internațională e clară. După zeci de ani de creștere și integrare, marile piețe digitale se despart unele de altele asemenea continentelor din Pangeea acum 175 de milioane de ani.

Internetul unic devine arhipelag, iar de pierdut au de pierdut nu numai marile companii digitale (Alphabet, Facebook, Amazon ș.a), ci mai ales utilizatorii. Pe piețe cum sînt Rusia sau China, guvernul decide ce găsești pe Internet. În Occident decid conflictele comerciale care, oricît de neplăcute ar fi, se rezolvă în cele din urmă prin compromisuri convenabile. Un exemplu în acest sens este regulamentul european privind protecția datelor care a dus la blocarea accesului către unele site-uri americane care nu au considerat necesar să se adapteze prevederilor sale. Acolo însă decizia aparține proprietarilor acelor site-uri, nu Comisiei Europene sau vreunuia dintre guvernele naționale.

Sigur, în acest proces apar și tot felul de victime colaterale cum ar fi producătorii francezi de vin, poșete și brînză, care au aflat zilele trecute că sînt pe cale să plătească  dublu pentru exporturi în Statele Unite. De ce? Pentru că statul francez a decis să impună o taxă  giganților digitali americani. Reacția administrației Trump poate fi sintetizată simplu: „Oh, dar avem taxe și în America!“. Dar, din nou, nu s-a pus nici o secundă problema ca guvernele francez sau american să limiteze accesul cetățenilor, proprii sau ai altora, la informație.

Între îngrijorările privind siguranța datelor private, practicile comerciale dubioase (Google și Facebook au un rol uriaș și încă insuficient discutat în necazurile pe care le întîmpină presa din toată lumea) își fac loc din ce în ce mai vizibil și interesele statelor. Tendința păcătoasă a oricărui guvern insuficient supravegheat de societate de a controla mințile, interesele și dorințele propriilor cetățeni pare să fie dominantă.

Soluții nu există, în afara unei solidarizări în rîndul statelor care pun încă preț pe libertate. Nimeni nu poate opri Rusia să decidă ce vor găsi rușii atunci cînd caută nume de disidenți, la fel cum nu poate opri nimeni China din repetatele încercări de actualizare a romanului 1984.

Ian Bremmer, un expert în politică internațională, propunea recent înființarea unei Organizații Mondiale a Datelor care să devină locul de negociere cu privire la riscurile și oportunitățile ce decurg din traficul mondial de informații. Statele occidentale ar folosi un astfel de cadru pentru a-și armoniza pozițiile înainte de negocieri mai dificile cu state precum Rusia, China sau Iran, care acționează deja pornind de la premisa că, mai devreme sau mai tîrziu, se vor decupla cu totul de la Internetul liber. Bremmer sugerează că momentul în care toată lumea va observa un Zid al Berlinului compus din biți nu e departe, iar Vestul trebuie să fie pregătit.

Altfel spus, „splinternetul“ – Internetul divizat – e aici și va rămîne cu noi în viitorul previzibil. Singurul lucru care se poate face e să nu fim totuși luați prin surprindere.

O memă care circula pe Internet acum vreo doi ani înfățișa o hartă pe care puteai vedea locurile de unde se conectau utilizatori ai unei populare platforme de gaming. Zeci de mii de puncte în aproape fiecare țară de pe pămînt. Cu excepția Coreei de Nord. Acolo era doar un punct și evident că oricine a văzut harta aceea s-a întrebat ce joacă Kim Jong-un. Căci cine altcineva ar fi putut avea un astfel de cont? Dincolo de glume însă, povestea asta e și un avertisment. Cine vrea să trăiască într-o țară în care e plauzibil un banc care sugerează că doar un singur om se joacă?

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.