Sperietoarea inflaţiei

23 martie 2010 PE CE LUME TRĂIM

Cît de real este pericolul inflaţiei pentru economia lumii? Părerile în această privinţă se împart între cele ale economiştilor conservatori şi cele ale unor instituţii oficiale ca FMI sau OECD (Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică). FMI şi OECD prevăd rate ale inflaţiei foarte scăzute, pentru următorii cîţiva ani. Dar fostul preşedinte al Rezervei Federale a Statelor Unite, Alan Greenspan, avertizează asupra pericolului inflaţiei. Pe unele pieţe de obligaţiuni, se pare că se aşteaptă, de asemenea, o creştere accentuată a inflaţiei. Varianta care se va dovedi reală va avea oricum mari implicaţii pentru politicile guvernamentale. Dacă în urma recesiunii, inflaţia va deveni principala problemă, guvernele ar trebui să-şi retragă cît de repede programele lor de stimulare a economiei. Dacă însă recesiunea rămîne problema majoră, aceste politici trebuie să rămînă în vigoare şi chiar trebuie întărite. Toată lumea se aşteaptă la ceva inflaţie. În timpul erei inflaţiei scăzute care datează de pe la începutul anilor ’90, rata anuală din ţările dezvoltate ajungea în medie la 2,4%. Ţintele de inflaţie ale băncilor centrale sînt astăzi stabilite la 2%. Monetariştii îşi revendică era inflaţiei scăzute ca fiind marea lor realizare. Ei se mîndresc cu experienţa în managementul de previziune a băncilor centrale. Dar politicile monetare au puţin de-a face cu asta. Inflaţia scăzută rezultă dintr-o combinaţie de ofertă ieftină şi cerere scăzută. Există o uriaşă presiune deflaţionistă asupra preţurilor, dinspre economiile asiatice cu plăţile lor scăzute, în vreme ce şomajul din ţările dezvoltate ajunge la o medie de 5-6%, adică de două ori mai mult faţă de primele decenii de după război. Inflaţia era în creştere înainte de recesiunea apărută în 2008, în special din cauza creşterii de preţuri la produsele de bază.

Acestea sînt datele fundamentale împotriva cărora astăzi se ia în considerare o ameninţare inflaţionistă. Primul lucru de observat este că, rezultat al declinului, capacitatea productivă utilizată e mai scăzută decît în urmă cu 15 luni: producţia s-a micşorat cu aproximativ 5% la nivel global din 2008, iar în ţările dezvoltate cu 4,1%.

Odată cu micşorarea producţiei, e de aşteptat şi o scădere a inflaţiei, iar asta e chiar ceea ce s-a şi întîmplat. Inflaţia în ţările membre OECD a scăzut cu aproximativ 0,5% în 2009, de la o medie anuală de 3,7% în 2008. Ea poate să înceapă acum să crească din nou, dar de la un nivel mai mic, la care s-a ajuns în special ca rezultat al inversării tendinţei la preţurile produselor de bază. Mai mult, FMI şi OECD estimează că inflaţia globală va rămîne ani de zile sub media anterioară lui 2008.

Dar ce se va întîmpla cu marea cantitate de bani care au fost tipăriţi? De la începuturile crizei, Banca Angliei a pompat 325 de miliarde de dolari în economia britanică, Rezerva Federală a Statelor Unite a extins baza monetară cu aproape un trilion de dolari, iar Banca Centrală din China a iniţiat un adevărat record acordînd împrumuturi ce însumează 1,4 trilioane de dolari. Doar aceste măsuri enumerate echivalează cu 4% din Produsul Intern Brut la nivel global. Desigur, asta ar înseamna că inflaţia e chiar după colţ, cu excepţia cazului în care sumele sînt rapid retrase, nu-i aşa?

Pentru aceia care au luat cîteva lecţii în Teoria Cantitativă a Banilor, pare a fi concluzia cea mai plauzibilă. Teoria spune că nivelul general al preţurilor va creşte proporţional cu mărirea cantităţii de bani. Aşa că, dacă oferta de bani a crescut cu 5% la nivel global în ultimul an, preţurile din lume vor creşte şi ele după un scurt interval, tot cu 5%. Dar – aşa cum John Maynard Keynes nu a încetat niciodată să sublinieze – Teoria Cantitativă a Banilor este adevărată numai în cazul angajării complete a forţei de muncă. Dacă există capacităţi nefolosite în economie, o parte a creşterii cantităţii de bani va fi cheltuită pentru creşterea producţiei, mai degrabă decît pentru a cumpăra doar produsele existente.

Aceasta e, oricum, doar o jumătate din poveste. Prin „cantitate de bani“ experţii înţeleg în mod normal M3 – un indice larg care include depozitele bancare. Inundarea băncilor cu bani de la stat nu garantează că aceste depozite, care depind de cheltuirea sau primirea de bani cu împrumut, vor creşte în aceeaşi proporţie.

În anii ’90, Banca Centrală a Japoniei a injectat sume uriaşe în băncile comerciale, într-o încercare de revigorare a creditărilor. Dar în timp ce banii de la Banca Centrală au crescut cu pînă la 30% într-un an, indicele M3 a crescut cu doar 7%. Ce contează nu e tipărirea banilor, ci cheltuirea lor. Cînd nu sînt cheltuiţi, ei devin mai mult decît un pachet inutil de hîrtie. O bancă centrală poate tipări bani, dar nu poate fi sigură că aceştia vor fi şi cheltuiţi. Ei se pot aduna în depozite bancare sau în conturi de economii sau pot produce baloane de valori. În asemenea cazuri, oferta de bani creşte puţin sau deloc. Noii bani înlocuiesc pur şi simplu vechii bani care au fost eliminaţi de colapsul economic.

Acesta este motivul pentru care calculele oficiale indică o rată extrem de scăzută a inflaţiei, pentru cîţiva ani de aici încolo, în ciuda stimulentelor monetare şi fiscale. Dar tocmai acesta ar trebui să fie semnalul de alarmă: a spune că avînd un şomaj mult mai mare acum e de aşteptat ca inflaţia să rămînă mică e ca şi cum ai spune că în următorii cinci ani revenirea economică va fi firavă. Pe lîngă toate astea, cînd economiile îşi revin din recesiune, ele de obicei cresc într-un trend mai accentuat. Asta înseamnă că şi preţurile vor creşte mai accentuat. Lipsa oricărei evidenţe a creşterii preţurilor în sistem înseamnă că de fapt nu există evidenţe reale de revenire a economiei.

Economiile noastre funcţionează încă sub aparate. Retragerea stimulentelor în acest moment ar însemna uciderea pacientului. A vorbi despre pericolul inflaţiei nu e decît un lucru panicard. Ar trebui mai degrabă să ne gîndim la modurile prin care putem restabili sănătatea pacientului.

Cu siguranţă, diferitele economii se află în diverse faze ale convalescenţei, iar creşterea mai rapidă din unele regiuni – China şi India, de exemplu – va fi de folos altora mai slabe, ca Europa şi America. Însă în lipsa unor evidenţe clare ale revenirii pentru următorul trimestru, responsabilii din Europa şi America trebuie să se pregătească să accelereze şi să extindă programele lor de cheltuieli. În caz contrar, economiile lor riscă să rămînă înfundate în recesiune.

Robert Skidelsky , membru al Camerei Lorzilor, este profesor emerit de economie politică la Universitatea Warwick, autor al unei biografii premiate a economistului John Maynard Keynes şi membru al Şcolii de Studii Politice de la Moscova.