Speranță
În dreapta mea e un domn curios. Vrea să știe de unde sînt. Repet aproape robotic poezia pe care o tot spuneam de vreo zece zile. „Romania, Europe, Bucharest…“ Americanii pe care i-am cunoscut zilele astea au această capacitate de a iniția natural conversații și mi-am dat seama că prefer oricînd dezinvoltura asta care scurtează drumul către o relație normală politeții suspicioase pe care eu însumi o practic adesea din cine știe ce inabilitate socială sau confort facil.
În timp ce vorbim, umplem niște caserole care circulă repede de la unul la altul. El pune salata, eu dulciurile, înaintea noastră cineva pusese felul principal. Sîntem în spatele unei tejghele, caserolele ajung pe niște tăvi, tăvile sînt repede inspectate de bucătarul-șef care supraveghează suveran-nemilos întreaga operațiune. Intervine cu ordine scurte și eficiente ori de cîte ori unul dintre noi se împotmolește, trebuie aduse lucruri noi din depozit sau nu mai e spațiu pentru tăvile pe care le umplem supuși și conștienți de importanța lucrului pe care îl facem.
Mă obișnuiesc repede cu gesturile repetitive și într-un sfert de oră simt că aș putea candida la poziția de angajatul zilei în bucătărie. Continui conversația cu domnul de lîngă mine. Aflu că vine acolo o dată pe lună pentru o oră. O face de mulți ani. E unul dintre acei oameni din clasa mijlocie care încearcă să dea ceva înapoi societății. Fenomenul e atît de larg răspîndit încît la un moment dat aveam senzația că nu există american care să nu fie voluntar undeva. Indivizi care donează bani, timp sau competențe fără să ceară nimic înapoi. Ascultîndu-l, îmi trece prin cap că o astfel de națiune nu poate fi învinsă. Venit dintr-o țară celebră (și) pentru Moartea domnului Lăzărescu, constatările astea îmi provoacă o oarecare amărăciune. Țara în care victima e suspectă și probabil „o fi făcut ea ceva“. Țara acumulării primitive de capital în care solidaritatea e suspectă, iar spațiile comune sînt ale nimănui.
Între timp am terminat de umplut caserole și tăvi, în fața noastră se deschid niște uși și se formează imediat o coadă. 90% sînt bărbați și aflu, oarecum surprins, că majoritatea vin de la slujbă. Însă job-urile pe care le au nu sînt suficient de bine plătite încît să acopere chiria și o masă caldă. Trebuie să aleagă și cei mai mulți dintre ei aleg chiria. Pentru masă vin la cantina asta.
Centrul social în care ne aflăm oferă și cazare, însă regulile sînt atît de stricte încît acolo rămîn doar cei aflați la limita de jos a disperării. Rostul centrului e să redea oamenilor autonomia, capacitatea de a duce o viață independentă cu resurse proprii. Se oferă servicii medicale, cursuri profesionale și masa asta de zi cu zi de la ora 19.
Sînt oameni cu tot felul de trecuturi. Veterani, foști sau actual dependenți de droguri, oameni care trec printr-o etapă mai grea a vieții, dar pe care încearcă activ să o depășească. Trec prin fața noastră, unii zîmbesc și te privesc în ochi. Cum nu sînt pentru prima oară aici, aproape toți știu că ești voluntar.
Primești mulțumiri și te simți stînjenit. N-ai făcut decît să pui niște mîncare în caserole. După o vreme însă, te obișnuiești, îți înțelegi locul și începi să întorci zîmbetele. Ba chiar schimbi glume, sub privirea sever-responsabilă a bucătarului-șef. Omul ăsta se relaxează doar după ce tăvile dispar. Își cunoaște clienții bine și intervine scurt și eficient uneori – unul dintre cei de pe partea cealaltă a tejghelei urăște sosul de roșii, așa că sosul dispare de pe tavă și e înlocuit cu altceva. Altul are o alergie și, pentru el, șeful nostru de după-amiază aranjează o tavă specială. Altcineva are o slăbiciune pentru dulciuri – cu un gest scurt, tava e completată cu două prăjituri în loc de una. Mici gesturi firești și înduioșătoare.
Șeful încetează să fie șef cînd tăvile dispar toate, lumea mănîncă, iar noi, voluntarii din grupul cu care am venit, ne găsim timp să facem ceea ce voiam să facem de la bun început. Adică să rîdem unii de alții ca într-un soi de eliberare din tensiunea emoțională de a cărei intensitate de-abia acum ne dăm seama. Pentru prima oară de cînd străbatem America se insinuează un soi de sentiment că am făcut ceva util. Nici una dintre întîlnirile de pînă atunci și de după aceea nu ne-a lăsat cu senzația asta că, fie și pentru scurt timp, am contat în viața cuiva. Nu e ceva cu care să te întîlnești în fiecare zi.
„Good job! Good job“, repetă coordonatorul cantinei. Ne mulțumește fiecăruia în parte ca și cum ziua aceea ar fi depins de noi. Adevărul e că bucătăria ar fi funcționat cu sau fără noi. Nu plec înainte să aflu și povestea lui. Nu i-o cer, începe singur să o spună și are dreptate să creadă că mi-ar folosi.
E aproape un clișeu, dar însuflețirea din spatele vorbelor o face unică. Omul a fost client al cantinei pe care acum o conduce. A folosit munca în bucătărie ca pe un soi de terapie. După o vreme a fost angajat. Mai tîrziu a avansat încet. Zece ani mai tîrziu, fostul homeless are o familie, o casă mare și tocmai și-a schimbat mașina. E mulțumit și recunoscător. Se vede pe sine în fiecare om de pe partea cealaltă a tejghelei. A ieșit de mult din întuneric, dar continuă să se salveze în fiecare zi.
Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.