Șosele

14 septembrie 2022   PE CE LUME TRĂIM

Vrînd-nevrînd, drumurile sînt parte din viața noastră. Un procent din timpul pe care-l avem e petrecut pe drum. În vara aceasta am călătorit mult cu mașina. N-am străbătut, vorba cîntecului, chiar each and every highway, dar a fost o ocazie să-mi readuc aminte și de lungile călătorii pe care le-am făcut în trecut, de acele șosele care mi-au rămas în minte într-un fel sau altul. 

Stăruitoare e o veche imagine de pe o autostradă din Virginia (nu conduceam eu), cu un panou verde pe care scria: CIA next right

Mult mai aproape, prin Ungaria, o țară de ale cărei drumuri ne minunam odată, am găsit anul acesta autostrăzi cam prea ondulate (pe lîngă Balaton) și drumuri contorsionate ca niște vijelioase rîuri de munte, spre Debrețin. 

Mi-am reamintit de asemenea de autostrăzile din nordul Italiei, cele mai bune din Europa (și cele mai scumpe) cu sectoare avînd patru benzi pe sens, toate pline de mașini în șiruri nesfîrșite, de furnicar. Nu știu să fi văzut șosele mai aglomerate decît cele din Italia. Țara în care, pe vremuri, am avut și experiența de neuitat a pasului Stelvio, cu drumul lui săpat ca un zigzag în stîncă, acolo unde nu încap două automobile unul pe lîngă celălalt decît la curbe (care și acelea, uneori, cer trei mișcări). La fel de impresionant, faimosul traseu suspendat Mamma Mia sau Oh My God din Capri, unde autobuzele ca niște cutii pătrate, conduse parcă de șoferi nebuni, se hîrjîie mereu cînd trec unul pe lîngă altul, în vreme ce pasagerii care privesc marea direct în jos, de la sute de metri înălțime, scot acele exclamații care au devenit numele drumului.

Odată, am avut ocazia să compar magnifica șosea de pe Coasta Dalmată și autostrăzile perfecte din Croația cu imprevizibilitatea drumurilor din Serbia sau din Bosnia-Herțegovina (religia și drumurile fac diferența între aceste țări). Bezna bruscă dintr-un tunel din Serbia m-a făcut să încremenesc cu piciorul pe frînă. În lumina farurilor, în față se profila un perete de piatră neregulat, ca într-o peșteră. Tunelul nu era înfundat, dar ca să vezi luminița de la capătul lui trebuia să te uiți în dreapta. Un cot în unghi drept îl segmenta fără de veste chiar în mijloc. 

La extrema cealaltă ar fi autostrăzile luminate din Belgia și Olanda. Dar despre ele n-ai ce povesti. Le-am străbătut o singură dată și nu mai țin minte chiar nimic. 

Din Norvegia, în schimb, mi-aduc aminte banda de asfalt șerpuitoare prin penumbra unor păduri de brad fără sfîrșit, pe care autocarul o parcurgea într-o liniște și cu o constanță sedative, spre un nord crepuscular, aflat parcă dincolo de limita conștienței noastre. 

Gratuitele și aglomeratele autostrăzi din Germania îmi apar în minte cu multele lor camioane șuierătoare, în urma cărora miroase a chimicale, cu promisiunile vitezei fără limite, care însă rareori se pot împlini în realitate.

Din Anglia mi-aduc aminte doar cum singurii șoferi care claxonau prin Londra erau taximetriștii, cei despre care se spune că sînt foarte manierați (poate doar prin comparație cu taximetriștii din alte părți) și, de asemenea, uimirea care m-a cuprins cînd închiriata și inversata mea mașinuță, cu volan pe dreapta și schimbător pe stînga, a început să tremure din toate încheieturile la doar o sută pe oră. Asta pînă m-am dumirit că suta aia nu era tocmai suta noastră. Cadranul era marcat în mile. 

În Grecia, parcursesem de multe ori obositoarea autostradă dintre Salonic și Atena, cu nenumăratele ei stații de plată în care grecoaice blonde (!?) te întîmpină din înălțimea cabinelor lor cu kalimera sau kalispera, pentru ca după încasarea banilor să-ți ureze ceva cu taxidi (călătorie plăcută, probabil). Mai recent, am descoperit-o și pe cea care merge spre Lefkada, cu tunelurile ei incredibile prin munți și mi-am zis atunci că mult rău ne-a făcut nouă comunismul (de care ei au scăpat – sau au fost scăpați – la mustață).

Din Turcia nu uit parcările de pe marginea șoselelor fierbinți, în care mașina poate trece pe sub niște țevi din care curge apă, spre răcorirea generală a autovehiculului și a călătorilor dintr-însul. Nu știu dacă mai există acel robust sistem de răcire acum, cînd toate mașinile au aer condiționat.

În sfîrșit, trecînd la drumurile noastre naționale, județene, comunale, am ajuns să mă obișnuiesc cu porțiunea dintre Tîrgoviște și Cîmpulung Muscel care, în ciuda reparațiilor frecvente de mai mică sau mai mare amploare, e aproape neschimbată de zeci de ani: vălurită de la un cap la altul și cu sectoare care-ți lasă impresia că omenirea n-a descoperit nici măcar în mileniul al treilea vreo soluție împotriva alunecărilor de teren. O altă porțiune pe care am circulat frecvent și care părea să aibă un destin la fel de veșnic nefericit s-a schimbat de curînd în bine: între Brașov și Bran, unde, paralel cu șoseaua veche care a fost bine reparată, a apărut chiar și o bucată din ceea ce va fi autostrada spre Ploiești. 

Ar mai fi și altele, dar deocamdată mă opresc aici.

Mai multe