Somnabulism
Probabil cel mai discutat subiect politic în Europa zilele astea este ascensiunea extremei drepte. Pesimismul cu privire la viitorul individual al statelor și colectiv al Uniunii Europene e la un nivel care n-a mai fost probabil întîlnit de la criza financiară din 2008. Ultimele alegeri prezidențiale din Franța au fost interpretate ca un fel de foc de avertizare și, de atunci, fiecare rundă de alegeri naționale de pe continent este urmărită cu atenție sporită în tentativa de a se identifica acel punct în care Europa se va fi înscris pe un drum fără întoarcere.
Cum ar arăta o Europă dominată de extremiști nu putem decît să ghicim. Dar o oarecare idee ne putem face urmărind traiectoria Ungariei, unde pare să se fi permanentizat la putere unul dintre reprezentanții de seamă ai acestui curent politic. Alintat în cele mai multe analize cu termenul prudent și neangajant de „conservator”, Viktor Orbán e principalul purtător de cuvînt al antiliberalismului european care pare că așteaptă răbdător momentul în care întreaga construcție europeană se va fi prăbușit. O atitudine nu foarte diferită de cea a prietenului și colaboratorului său Vladimir Putin. Faptul că Orbán încă mai încearcă să disimuleze vine doar din teama că la un moment dat pariul său s-ar putea dovedi pierzător. Însă a ne închipui că Orbán e singur pe cîmpul de luptă e o greșeală. Nu e. Federația de extremiști stranii sau cinici, izolaționiști militanți, xenofobi și rasiști care se asamblează sub ochii noștri de cîțiva ani încoace crește în relevanță și, mai ales, în sondaje.
Observația aceasta e valabilă inclusiv în România, unde eșecul aderării la Schengen a produs un dezastru silențios ale cărui consecințe le vom vedea probabil la următoarele alegeri europarlamentare. Ineficiența și comportamentul absurd al Guvernului român în acest caz au alimentat suspiciuni mai vechi că Europa nu a tratat niciodată România și românii ca membri cu drepturi egale ai Uniunii. E cumva nedrept să punem toată vina pentru situația asta în sarcina unui singur guvern – toate cele de dinainte poartă o responsabilitate –, dar nu putem nici ignora faptul că la putere în România se afla iarna trecută un cabinet PSD-PNL-UDMR condus de președintele liberalilor. Ei erau cei care trebuiau să reușească, ei erau cei care trebuiau să pregătească populația în caz de eșec. N-au făcut-o și rezultatele se văd în cercetări sociologice indiferent la comanda cui sînt executate. Realitatea simplă e că în nouă ani de mandat ai președintelui Klaus Iohannis, Schengen a rămas permanent ca o pată rușinoasă pe onoarea României. Avînd un rol determinant în componența și direcția cabinetului Ciucă, președintele trebuie recunoscut ca artizan și vinovat al acestui eșec colosal. Jocul de-a „Blame Austria” funcționează poate pentru o situație particulară, dar nu pentru ani și ani de ratări. Dacă e cineva care crede că așa ceva nu produce efecte pe termen lung se înșală. Iar efectul primar e în mințile și sufletele românilor care încep să se întrebe de ce ar mai acorda credit centrului, fie el de stînga sau de dreapta, de ce ar mai crede în deschidere și liberalism. Senzația că au fost trași în piept e reală și poate fi reparată doar pînă la un punct.
Avansul extremiștilor a fost unul dintre subiectele principale și la recentele alegeri parlamentare din Spania. Temerile nu au fost confirmate, Extrema dreapta a pierdut o jumătate de milion de voturi, iar ceea ce părea o victorie sigură a conservatorilor lui Alberto Núñez Feijóo e mai degrabă un rezultat slab. Una dintre explicații este tocmai teama alegătorilor că, urmînd modelul unora dintre alianțele la nivel local, Partidul Popular ar fi adus extremiștii Vox la guvernare la nivel național. Acum scenariul acesta este mai puțin probabil, unii analiști estimînd că Spania ar putea organiza o nouă rundă de alegeri. Situația din Spania arată că extrema dreapta poate fi încă ținută departe de marile decizii politice, însă e prematură o interpretare a rezultatului ca pe un semn că Europa revine la obiceiul ei plicticos de a vota partide democratic-centriste cu agende cuminți și obiective puțin ambițioase, dar realizabile.
Mai toate sondajele arată că marile grupuri politice europene centriste vor pierde membri după alegerile europarlamentare de anul viitor. Ironic cumva, Parlamentul European se va umple de personaje care cer mai puțin Parlament, mai puțină Comisie, mai puțină Europă. Unul dintre motive e și misecuvinismul manifest practicat de partidele centriste. Mult prea sigure pe ele, mult prea comode pentru a se apleca curajos asupra problemelor semnalate în societățile din care vin, aceste partide mizează mai mult pe inerție și tradiție decît pe propria lor capacitate de convingere că sînt încă utile. Unele dintre ele deja dispar în istorie (acesta e cazul, fascinant în stupiditatea lui, al liberalilor spanioli din Ciudadanos), altele pregătesc deja explicații pentru un viitor eșec.
Ascensiunea extremei dreapta depinde de mulți factori – economia, războiul din Ucraina, războaiele culturale, aceleași și totuși diferite în fiecare țară, performanța guvernelor etc. –, dar un lucru este cert: nu e inevitabilă. Dacă totuși se va întîmpla, trebuie să ne întrebăm ce instrumente au societățile noastre pentru a-i rezista. Alunecarea somnabulă în prăpastie nu e o alternativă nici măcar pentru popoare în a căror cultură fatalismul e predat la școală.
Teodor Tiță este gazda podcast-ului În Centru pe care îl puteți asculta pe oricare dintre platformele de distribuție (Apple, Spotify, Google etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOLQ