Solidaritate sau competivitate

Mai pe larg, problema se pune cam aşa: Uniunea trebuie să ajute ţările (regiunile) mai sărace, în numele Solidarităţii? Sau, mai degrabă, să investească în locurile de unde poate veni cel mai ales profit, pe urmele Competitivităţii? Dăm săracilor sau pricepuţilor? Reducem diferenţele între regiuni şi încercăm să-i ridicăm pe amărîţi la un nivel decent sau investim în cei care au dovedit că se pricep la făcut bani? În timp, întrebarea s-a mai radicalizat. De ce să hrănim tumorile corupţiei în continuare, pompînd miliarde de euro spre zone care, oricum, de sute de ani, nu fac nimic pentru a ieşi din mizerie? De ce să nu băgăm banii, mai degrabă, în centre de cercetare, în firme de succes, în oraşe şi regiuni care, de multă vreme, au arătat că se pricep să găsească prosperitatea? Dacă tot e să încercăm să îi ajungem pe americani din urmă (că asta e măreaţa Strategie Lisabona), trebuie să facem ca ei: să alocăm banii mai mult spre Londra, Paris sau Berlin, şi mai puţin spre Atena, Palermo sau Lisabona. De Bucureşti, Sofia sau Budapesta nu vorbim, acela e alt capitol.

Toate aceste întrebări nu sînt proprii unui capitalism sadea. Ţin de un sistem de gîndire mai degrabă intervenţionist, dirijist, funcţionăresc. S-ar chema alocarea resurselor „din pix“. Trecînd peste acest mic detaliu ideologic, întrebarea fundamentală (solidaritate sau competitivitate?) rămîne valabilă pentru oricine s-ar afla la conducerea instituţiilor europene (adică, pentru cei 27 de şefi de stat şi de guvern). Evident, ţările bogate (donatorii) ar trage spre Competitivitate. Ceilalţi (receptorii) susţin Solidaritatea. Ultimii invocă Principiile Fondatoare ale Comunităţii Europene. Primii vor să îi ajungă din urmă pe americani şi tind să perceapă Estul, Grecia sau Portugalia ca frîne ale dezvoltării.

Nu doresc să mă refer, încă, la România. Dau, deocamdată, exemple din Occident. Aşadar: ce ar trebui să facă responsabilii Comisiei: să aloce fonduri către Palermo sau către Torino? Spre o zonă săracă sau spre fabricanţii Fiat? Către proiecte de infrastructură rutieră sau sanitară, într-o regiune în care cetăţenii o duc greu sau spre cercetare de vîrf în industria auto? Să rişte ca milioanele să dispară într-un păienjeniş de firme controlate de Mafia Sudului sau să meargă la succes, susţinînd o firmă care, oricum, este printre primele în lume? Nu dau exemplul Fiat la întîmplare. Acum vreo trei ani (înainte de criză), firma era în degringoladă. Vînzările scădeau. Geaba aveau un departament de creaţie care dădea consumatorilor caroserii noi într-un ritm ameţitor. Numărul de platforme era mult prea mare, nu făceau faţă din punct de vedere tehnologic. La un moment dat, l-au pus în fruntea executivului firmei pe un italian crescut în Canada, cu dublă calificare: avocat şi economist. El a preluat compania şi a trecut la treabă. A redus drastic numărul de platforme de motorizare, a îmbunătăţit comunicarea internă (de exemplu, a introdus comunicarea prin e-mail la nivel de comitet director!), a redus costurile tehnologice. Pe scurt, a adus compania pe profit. Unul atît de mare, încît în 2009, în plină criză, Fiat a devenit vînător. A licitat pentru Opel, apoi a dorit să cumpere întreg concernul General Motors. Nemţii nu au agreat ideea ca „nişte macaronari“ să cumpere „argintăria familiei“ şi au preferat să (se) vîndă ruşilor de la Avtovaz! Mă rog, între timp, a căzut şi tranzacţia asta, să nu intrăm în altă poveste. Una peste alta, revigorarea Fiat reprezintă unul dintre basmele de succes ale managementului contemporan.

Simultan, Sicilia trăieşte cum ştim: structuri para-statale controlează economia locală şi investiţiile publice, strîngerea gunoiului de pe străzi trece prin paralizii frecvente, banii de la UE dispar cu milioanele. Revin cu întrebarea: de dragul Solidarităţii, să continue Comisia să ajute Sudul? Sau, pentru a ajuta un „campion economic european“, în numele Competitivităţii, să favorizeze Nordul cu al său Fiat? Nu ar fi de ici, de colo ca o firmă europeană să-l cumpere pe unul dintre cei trei giganţi auto americani, aflaţi acum la ananghie.Pînă să oferim, fiecare în parte, cîte un sfat Comisiei Europene, ar fi cazul să desenăm soluţia naţională. Ca stat membru, ce tip de poziţie poate avea România? Solidaritatea pare prima opţiune. Sîntem una dintre ţările sărace, avem un considerabil handicap de dezvoltare. Evident, sîntem ţară-receptor, nu donator. Am putea liniştit să ridicăm steagul Solidarităţii pe clădirea Berlaymont. Vă adresez însă întrebarea simetrică: unde alocăm banii? În Bucureşti sau în Moldova? Spre poli de dezvoltare care să tragă (teoretic) toată economia spre prosperitate sau spre zone mai sărace, ajutînd populaţia defavorizată? Spre firmele de IT din Timişoara şi Cluj (care au dovedit deja că sînt eficiente şi în ton cu vremurile) sau spre un parc industrial în Tecuci, sperînd că vor veni şi acolo investitori? În mod logic, oamenii de afaceri români preferă criteriul Competitivităţii. E firesc, riscurile lor ar fi mai mici. Numai că asta ar însemna schizofrenie: la Bruxelles eşti cu Solidaritatea, la Bucureşti tragi pe Competitivitate. Complicat, dar nu imposibil.

De parcă nu ar fi de ajuns, mai adaug o complicaţiune pe listă: personalul. Moldova nu a avut de ales. În anii din urmă, a trebuit să scrie proiecte. ADR Nord Est (cum se cheamă respectiva Regiune de Dezvoltare) a fost extrem de activă, a căpătat o bună experienţă, a tras fonduri. Bucureştiul cel bogat nu a avut nevoie de complicate formule birocratice pentru a atrage bani de la Bruxelles. Îi avea pe cei proprii, din taxe locale. De aceea, ADR Bucureşti Ilfov este codaşa clasamentului naţional de proiecte pe fonduri europene. Personal specializat? Au puţin, bine intenţionat, dar cu experienţă mai mică decît colegii lor de la Piatra Neamţ.

În plus, prea desele numiri politice au marginalizat sau îndepărtat din ministere o mulţime de oameni cu ştiinţă de carte (europeană). Ce-o urma, om vedea. Aştept cu interes strategiile pe care trebuie să le coordoneze doamna Udrea, la ministerul de profil (cel al Dezvoltării regionale). E drept că are o marjă relativ redusă de manevră. Totuşi...