Socialismul şi intelectualii

27 octombrie 2006   PE CE LUME TRĂIM

Un foarte respectabil economist american, Thomas Sowell, spunea într-o prelegere de la finele anilor ’80 că falimentul socialismului este atît de evident, încît trebuie să fii un intelectual ca să nu-l vezi. S-a mai scris despre "orbul intelectualilor", un fel de boală a creierului care se declanşează în momentul în care eşti sedus într-o asemenea măsură de o teorie, încît te revolţi sau cel puţin refuzi realitatea care nu o confirmă. Disponibilitatea de a se livra unui asemenea amor orbitor este de găsit numai la intelectuali, căci doar ei văd ielele, doar ei tratează ideile ca şi cum sînt fiinţe vii şi le iubesc sau le detestă cu adevărat. Fireşte, asta în cazul în care intelectualul este de bună-credinţă - cazurile de ticăloşi, farsori, cinici sau fricoşi nu intră în această discuţie. Pe de altă parte, Sowell exprimă o stupefacţie pe care trebuie să fii economist ca să o ai: cum de e posibil ca în faţa unor rezultate economice dezastruoase să vrei să perpetuezi sistemul care le produce. Desigur, pentru un economist, aşa ceva e dincolo de orice explicaţie. Cred şi eu că, pentru oamenii reali, prelungita stare de faliment e insuportabilă. Dar pentru intelectualul umanist - filozof, scriitor, artist etc. - sau pentru acei savanţi care ajung cu gîndirea lor "ştiinţifică" în pragul infinitului - mă gîndesc la Einstein - falimentul economic nu este neapărat un argument impunător. Pentru ei, există idei mai tari decît eficienţa economică şi bunăstarea. Şi vreau să spun clar că nu trebuie să îi blamăm pentru asta, căci libertatea, de oameni ca ei a fost cîştigată. Ei au purtat şi răspîndit germenul libertăţii, atunci cînd a fi liber echivala cu a fi mort, în ciuda faptului că, din punct de vedere economic, a fi mort echivalează cu Nimicul. Dacă vrem să înţelegem de ce socialismul a sedus în masă intelectualii euro-americani ai secolului al XX-lea, trebuie să încetăm să privim socialismul ca pe o realitate politică, ca pe un set de idei politice sau, şi mai îngust, ca pe o categorie de regimuri politice. Socialismul este un fel de a privi lumea, o Weltanschauung, o forma mentis care derivă, după opinia mea, dintr-o realitate intelectuală specifică postnietzscheanismului. Odată ce Dumnezeu a murit sau, în fine, după alte opinii cu parfum gnostic, ne-a părăsit, umanismul a pierdut verticala şi a început, aidoma iederei de sub care se surpă zidul, să se dezvolte orizontal. Să precizez termenul: pentru acest text, umanismul înseamnă sistemul de credinţe şi principii de acţiune practică al căror scop este promovarea unei axiologii în centrul căreia stă umanitatea, adică individul, societatea ca sumă de indivizi, precum şi cultura în sens de creaţie umană. Emanciparea de relaţia cu Dumnezeu a dus, firesc, la prăbuşirea verticalei, pentru că celălalt element de referinţă al ei, Cerul, a devenit univers vid. Pierzîndu-se verticala, umanismul a devenit o preocupare pentru ceilalţi, iar umanitatea a devenit omenesc. Esenţa socialismului este punerea celorlalţi mai presus de tine însuţi (ceva ce creştinismul nu a cerut niciodată; creştinismul cere ca celălalt să fie tratat aşa cum te tratezi pe tine însuţi, iar tu trebuie să te consideri şi să te porţi ca fiu al lui Dumnezeu). Clasa devine mai importantă decît individul, societatea, mai importantă decît clasa şi fandaxia socialistă e gata. Acest umanism deşucheat a produs nu doar socialismul, ci şi alte produse intelectuale la fel de seducătoare, precum existenţialismul ateu sau suprarealismul (mai ales la cel al pictorilor gen De Chirico sau Dal92). Revenind la socialism, grija pentru celălalt, care a fost cultivată de creştinism într-un chip perfect raţional, a scăpat de sub control, s-a patetizat şi, în ultimă instanţă, s-a denaturat. Socialismul nu este, aşa cum s-a spus, un produs laic al creştinismului, ci este creştinism golit de Dumnezeu, ceea ce, evident, nu are nici un sens. Operînd foarte aproape de suflet, spunînd un adevăr - anume că alcătuirea lumii nu este dreaptă - şi propunînd soluţii de deplină egalitate şi totală solidaritate, care exclud înspăimîntătoarea singurătate, socialismul a cîştigat "războiul" cultural, deşi l-a pierdut pe cel economic şi nici în cel politic nu stă prea bine. Eu cred că, moralmente, e inacceptabil să mai fii socialist după Gulag. Şi totuşi, discursul intelectual a apărat socialismul cu o abilitate remarcabilă. Întîi, a distins între socialism ca ideal şi formele sale aproximate de o practică nefericită care, în fond, au trădat idealul. Să nu uităm că doctrina "socialismului real" era inima gorbaciovismului - ultima încercare disperată de a salva URSS. Comunismul, stalinismul, chiar şi leninismul sînt, acum, de evitat, spunîndu-se că ele nu au nici o legătură cu socialismul. Mai exact, socialismul nu poate fi blamat pentru ororile comunismului. A doua manevră retorică este de a arunca dictatorii, produşi de sistemele socialiste, în partea dreptei radicale. Incapabilă de o retorică la fel de subtilă şi paralizată de sentimentul de vinovăţie pentru fascism, dreapta a luat leapşa. Una din "înţelepciunile" stîngii intelectuale de azi este că dictatorii sînt toţi la fel. Stalin e la fel cu Hitler. Ceauşescu e la fel cu Pinochet, Mao e la fel cu Franco. Dacă vrei să explici că nu e chiar aşa, intri într-un spaţiu foarte periculos căci eşti imediat acuzat că aperi dictatorii fascişti. Cum ei sînt de neapărat, discursul socialist de asimilare trece neprovocat. Aud, de pildă, intelectuali fini, pe care numai de simpatii socialiste nu îi pot bănui, spunînd că Ceauşescu nu a fost un om de stînga, ci unul de extremă dreapta. Iar semilegitimarea lui Ion Antonescu din anii ’70 este argumentul. Nu mai contează că Ceauşescu era un inamic neîmpăcat al proprietăţii private (dovadă că el însuşi nu avea nici o casă în proprietate; v-aţi gîndit vreodată ce periculos este să te conducă cineva care nu are casa lui?! - oamenii ăştia vin din neant şi pleacă direct în mormînt, au suflet de Gingis Han). Nu mai contează că era un ateu feroce. Nu mai contează că era un comunist radical în convingeri. Admirabile piruete intelectuale ne fac să îl vedem ca pe un om de extremă dreapta. Astfel, dictatorii sînt toţi ai dreptei, iar socialismul este spălat de propriile-i păcate. Omul mai e şi suflet, mai e şi visare, mai e şi iluzie - intelectualul încă şi mai mult. Capitalismul are o mai mare încărcătură de real (şi toţi ştim cît de antipatic e realul), în vreme ce socialismul pare mai ideal şi aici, din nou, intelectualii şi-au făcut treaba, căci nimeni în afară de ei nu are capacitatea uimitoare de a vinde iluziile drept idealuri.

Mai multe