Sobaru

Într-o seară liniştită de toamnă, într-o companie plăcută, într-unul dintre cele mai selecte cartiere bucureştene, o replică a doamnei ambasador m-a pus pe gînduri. Soţul său, reprezentantul diplomatic al Germaniei, organizase o cină pentru o mînă de ziarişti. Nu mai ţin minte în ce an eram şi nici care era subiectul general al conversaţiei. Tocmai admirasem arhitectura superbei vile din apropierea Arcului de Triumf, remarcasem puţinătatea obiectelor personale din interior şi aflasem că respectiva casă fusese retrocedată familiei celui care o construise (pare-se, unul dintre primii importatori de medicamente, fost însoţitor de tren pe ruta Bucureşti-Viena). Împreună cu domnul ambasador, comentam posibilitatea ca, în locul splendidei vile şi a curţii superbe, să apară încă un „bloculete“ de 4 etaje, la preţ exorbitant. Tocmai întinsesem mîna după paharul de coniac. Atunci s-au văzut pe cer, dinspre zona parcului Herăstrău, nişte artificii. Nu era nici o sărbătoare publică, astfel încît, la nedumerirea exprimată de doamna ambasador, am presupus că o fi vreo petrecere privată, o nuntă, un botez sau o reuniune de 20 de ani de la terminarea liceului. Am rămas uşor uimit de duritatea expresiei distinsei doamne. Nu putea să priceapă de ce se aruncă banii pe artificii, într-o manifestare lipsită, în opinia sa, de bun-simţ. Sincer, nu am priceput vehemenţa reacţiei. Erau nişte oameni care doreau să îşi sărbătorească (inclusiv cu artificii) bucuria legată de vreun eveniment fericit. „Indecent“ – a replicat doamna ambasador. „Cu banii ăştia se pot face multe alte lucruri cu adevărat utile.“ Apoi mi-a dat un exemplu. Domnia sa lucra ca voluntar într-o grădiniţă pentru copii cu autism. Făcea strîngere de fonduri, acorda asistenţă pihologică părinţilor, ajuta la documentarea despre cele mai noi terapii. „Admirabil“ – mi-am spus. Am petrecut restul serii aflînd tot soiul de amănunte despre efortul uriaş necesar recuperării, măcar parţiale, a copiilor cu autism. 

După ce Adrian Sobaru a făcut gestul din Parlament, am ascultat reacţii, discuţii, comentarii. Nu vreau să fiu ipocrit. Am urmărit ce se vorbea pentru că îl cunosc relativ bine pe Adi. Am lucrat cu el ani de zile, la redacţia economică. Ne vedeam zilnic, prin anii ’97-’98, atunci cînd a aflat care este diagnosticul primului născut. Era doborît. Ne-am uitat pe Internet (în vremea aia cred că nu exista nici măcar Wikipedia) şi i-am turuit puţinele lucruri pe care le ştiam despre autism, dintr-o fragilă cultură generală pe temă, căpătată din filme (Rainman, de exemplu) şi din almanahuri. „Sînt copii speciali, deficitul de capacitate de comunicare se compensează cu abilităţi neobişnuite, au o sensibilitate ieşită din comun, sînt cazuri multe de pictori geniali, profesori universitari de excepţie, scriitori nemaipomeniţi“. Ce mai! Încercam să ridic moralul colegului meu dezorientat total. Cred că îi făceau bine conversaţiile noastre, deşi recunosc că erau strict la nivelul „totul va fi bine, o să vezi“. Argumente serioase nu aveam. 

Apoi, a început să se intereseze de grădiniţe speciale. A găsit una, îngrozitor de scumpă. O perioadă nu ne-am mai văzut. Am înţeles că s-a angajat ca şofer la grădiniţa respectivă, pentru a fi tot timpul cît mai aproape de fiul lui. De-abia după nişte ani a revenit în TVR. Am mai lucrat de cîteva ori împreună. Părea să fie bine. Un tip extraordinar de politicos, muncitor, foarte bun coleg. La orice filmare mergeai cu Adiţă, el căra valiza de „electrică“ (normal, asta era treaba lui), dar şi trepiedul operatorului sau bagajele unei colege, dacă mergeam în deplasare. Zîmbea tot timpul şi nu puteam să îl conving să mă (ne) tutuiască. Nu l-am auzit niciodată să vorbească urît sau să mai scape vreo expresie cazonă. Un tip foarte timid. Cînd am auzit că el a făcut gestul acela (numele lui a fost spus un pic mai tîrziu), nu mi-a venit a crede. 

Mi-am dat seama că, în ultimii zece ani, nu l-am întrebat nici măcar o dată ce mai face fi-su, cum merge terapia sau dacă Mădălina (soţia lui) a găsit serviciu. Găseam mereu alte subiecte de conversaţie, uşurele, cît mai plăcute, aşa, ca nişte focuri de artificii. 

Îmi pare rău.