Snobismul, poziţia dominantă şi nivelul de trai
"Ce vrei, dom’le, să-ţi spun, e taxa pe snobism", admite directorul magazinului. Mă chinuiam de vreun sfert de oră să aflu de ce preţurile din magazinul lui bucureştean (reţea englezească middle class) sînt cu 80% mai mari decît la surorile de trust de pe Oxford Street şi Bond Street. Întîi, a încercat să o dea cu taxele vamale. I-am replicat că alea nu există. Apoi, că transportul e de vină. Toată marfa din magazin îi încăpea în trei containere, mai mult de 10 cenţi pe produs nu putea fi. Să vezi, chiria e de vină. M-a pufnit rîsul. Marele Mall Vitan să fie mai scump decît un spaţiu pe cele mai aglomerate artere de shopping din Londra (Oxford şi Bond)? Să fim sobri... Pînă la urmă, a cedat. M-a rugat să observ că, în permanenţă, la casă sînt cinci-şase persoane la coadă. De ce să reducă preţul dacă lumea stă la rînd? Taxă pe snobism. Aceeaşi explicaţie am primit şi de la patronul unei foarte cunoscute firme de turism, atunci cînd l-am întrebat de ce noi, românii, plăteam de două ori şi jumătate mai mult decît vecinii noştri de hotel, britanici, în Spania. Mai mult, noi aveam demipensiune, ei plătiseră all inclusive. La un moment dat, am făcut şi un sondaj (amatoristic, fără unelte sociologice profesioniste) pe Calea Victoriei. "De ce cumpăraţi de aici? E clar că aveţi bani destui. Puteţi să călătoriţi, să cumpăraţi haine de mai bună calitate, la preţuri pe sfert." Unul dintre răspunsuri m-a convins. "Sînt bani nemunciţi, făcuţi prea repede, se ard cu viteza cu care s-au făcut." Doamna care mi-a dat răspunsul ăsta coborîse dintr-un Porsche Cayenne. Era îmbrăcată cam agramat, dar toate accesoriile "ţipau" a branduri celebre. M-a surprins plăcut francheţea răspunsului. Dincolo de sfîntul snobism, motor tradiţional al dezvoltării la români (şi nu numai), aş încerca şi altă explicaţie. Argumentez cu preţul coşului alimentar zilnic, las de-o parte hainele şi încălţămintea. "Ai de luat nişte Brie, vreo două sute de parizer, ceva pate de ficat, mîncare de pisică şi ouă." "Mă laşi, ouă nu iau, că iar se sparg pe avion." Conversaţia era telefonică. Eram în Bruxelles, în delegaţie. Soţia mea era acasă, la doi paşi de Hala Traian. Eu, în Place Rogier, la intrarea în supermarket-ul care e proprietarul celui de la Traian. Acum vreo doi ani, diferenţa de preţ era de vreo 30%, Bruxelles-ul fiind, evident, cel ieftin. Sună ridicol să îţi cumperi mezelurile de mic dejun de la 1700 de kilometri distanţă. Dacă însă ai ocazia, de ce să nu profiţi? Sătui să tot băgăm în buzunarul negustorilor români adaosuri comerciale uriaşe, tot din străinătate cumpărăm jucării pentru copil (cu 40-50% mai ieftine) şi haine pentru toată familia (cam aceeaşi diferenţă de preţ). E drept, profităm de faptul că profesia ne permite să călătorim mult. Nimeni nu este atît de idiot încît să călătorească prin Vest numai pentru parizer sau brînză topită. Totuşi, care să fie motivul, de ce sînt (aproape) toate cele necesare mai scumpe în România faţă de Occident? Găsiţi răspunsul singuri dacă, în faţa rafturilor din supermarketuri, comparaţi un pic preţurile diverşilor producători. Atunci cînd (ca în cazul apei minerale, berii sau laptelui) toate cele patru-cinci sortimente se vînd cam pe aceiaşi bani, trebuie să sune clopoţelul de alarmă. Acolo miroase a înţelegere pentru fixarea preţului, între producători. Aşa-numita practică anticoncurenţială. Denumirea de specialitate este abuz de poziţie dominantă. În îndrumarul european de bune maniere economice, manevra respectivă este considerată o golănie detestabilă. Ceea ce nu înseamnă că nu se practică. Dar se şi combate. La nivel comunitar, cele mai spectaculoase acţiuni recente au fost cele împotriva giganţilor energetici (nemţii de la EON şi francezii de la GDF Suez; ambele firme sînt solid prezente în România). Pe 9 iulie, fiecare dintre corporaţii a "căpătat" cîte jumătate de miliard de euro amendă pentru că ambele s-au pus de acord să nu concureze una împotriva celeilalte pe pieţele interne. De acord, de la giganţii energetici europeni la magazinul Unirea e cale lungă. Numai că principiul este acelaşi. Doar instituţiile sînt diferite. România, ca fiecare stat membru, are în inventar o organizaţie care se ocupă cu dreapta funcţionare a legilor pieţei. La noi, Consiliul Concurenţei a avut soarta tipică a instituţiilor create, "că aşa e la UE". A fost consolidat în perioada negocierilor de aderare, la oarecari presiuni ale comisarului de profil (Neelie Kroes). Au angajat oameni. Ei au început să înveţe de la zero. Era o meserie nouă pentru majoritatea celor angajaţi. Au avut ceva rezultate, foarte slab mediatizate (producători de ciment, operatorii de cablu, un distribuitor de gaze, ceva-ceva pe piaţa farmaciilor). Totuşi, cred că se putea mai mult (cum s-ar zice, tovarăşi, era loc de mai bine). Cred că de vină pentru discreţia cu care se lucrează acolo este şi instinctul de supravieţuire al celor din organizaţie. Meseria lor este apropiată de cea a poliţiştilor. Fac investigaţii complicate, sofisticate. Ating domenii extrem de sensibile, în care "grupurile de interese" au mult mai multe resurse financiare şi de influenţă politică la îndemînă decît amărîţii de angajaţi ai unei agenţii publice. Nu prea îţi vine să te dai erou-martir al luptei pentru piaţa liberă, în condiţiile în care nu ştii ce (cine) te paşte la finele investigaţiei. Zilele astea, cînd ecranele încep din nou a se umple cu promisiuni de trăit mai bine, nu pot să nu mă gîndesc la atît de sucita piaţă românească şi la golăniile care se petrec în culise. Mici fabricanţi, negustori de alde toate, corporaţii multinaţionale fac şi desfac preţurile, profitînd en-gros (la propriu) de timiditatea autorităţii naţionale precum şi de neatenţia publicului (şi a colegilor mei de breaslă). De la candidaţii politici nu (prea) mai aştept soluţii minune pentru creşterea nivelului meu de trai. Mai am ceva de aşteptat pînă să pot descoperi care le sînt competenţele în materie de politici economice. Am pretenţii însă de la instituţiile create sub presiunea aderării (Consiliul Concurenţei nu este decît un exemplu, aş mai avea multe altele). Vreau ca ele să îşi revină la ritmul şi vigoarea funcţionării sub presiunea bunei performanţe. De la ele aştept, de fapt, creşterea nivelului meu de trai. Că d-aia am vrut să intrăm în UE, nu?