Şmecherul neamului

Pe la 450 î.e.n., Herodot scria cu admiraţie despre perşi, care, după ce luau o decizie importantă în urma unui proces bine pus la punct de consultare şi deliberare, o verificau rediscutînd-o la un pahar cu vin. Băut cu moderaţie, vinul era menit să dezlege limbile celor timizi şi să permită examinarea cît mai critică a deciziilor. Cam la fel e şi la noi, cu mici deosebiri. 

Avem o categorie importantă de oameni, cu o reprezentare exagerată în rîndul elitelor politice şi mediatice, care par să fi descoperit remediul perfect pentru a elimina atît timiditatea, cît şi bunul-simţ, fără folosirea alcoolului. Experienţa arată că înscrierea într-un partid politic şi participarea repetată la emisiuni televizate dau rezultatele cele mai bune. Deciziile importante par a fi luate mai degrabă de cîte un beţivan iresponsabil, dar celebru, după ce a consumat o vadră de vin, decît de experţi, în urma unor consultări şi dezbateri. 

Discuţiile, în general, sînt menite să valideze decizia şefului printr-un proces care se aseamănă mai mult cu propaganda decît cu un proces de deliberare. Validarea deciziilor este făcută prin intermediul emisiunilor TV, în interiorul partidelor şi al instituţiilor publice, printr-un proces care confundă într-un mod spectaculos consultarea şi dezbaterea critică a ideilor cu un amestec încîntător de populism, sociopatie şi pupincurism. Emisiunile de la Antena 3, România TV şi Realitatea TV sînt exemple perfecte. 

Companiile de succes consideră riscantă angajarea unui şef cu atitudinea de „inteligentul companiei“. Pericolele unui astfel de arhetip sînt numeroase – inhibarea ideilor celorlalţi, concentrarea puterii de decizie, înlocuirea gîndirii critice cu sicofantismul. Liderii căutaţi de cei care vor să aibă succes sînt excepţionali în a se înconjura de oameni capabili, în a asculta, în a face angajaţii să se simtă parte a unui sistem bine pus la punct care recompensează atît munca, creativitatea, inteligenţa, cît şi curajul de a te opune ideilor proaste ale şefilor super-deştepţi. Probabilitatea ca un singur om să aibă idei mai bune decît toţi ceilalţi angajaţi este nesemnificativă pentru a merita riscul angajării unui şef-zeu. 

Sistemic ar fi cît de cît bine şi dacă am fi în căutarea „inteligentului neamului“. Problema este că noi (ca societate) părem să fim într-o continuă căutare – a şmecherului neamului, a autocratului neamului şi, în ultima vreme, a neamţului neamului, al oraşului, al satului sau al afacerii. Cohorte de slugoi capabili să slăvească orice tîmpenie şi măgărie de-a „stăpînului“ şi să atace cu indignare patriotică orice altă opinie susţin poziţia acestuia în spaţiul public şi păstrează un sistem disfuncţional. Zdrobitoarea majoritate a liderilor politici actuali din Romînia sînt fie gargaragii mediocri, fie nimeni din punct de vedere profesional. Poziţiile lor politice, în general obţinute prin pile, corupţie şi un amestec de tupeu şi linguşeală, sînt cele care i-au făcut pe aceştia celebri şi nu rezultatele lor precedente vieţii politice. Politica românească este în general murdară şi percepută ca de-a dreptul împuţită. Liderii politici sînt vulnerabili şi adesea şantajabili. Oamenii excepţionali profesional şi moral stau din ce în ce mai departe de partidele politice. 

Birocraţiile româneşti sînt construite în aşa fel încît să maximizeze nu competenţă, ci numirea în managementul superior a oamenilor din partide – marea lor majoritate faimoşi pentru felul în care toacă cuvinte pe orice domeniu la televiziunile sponsorizate sau vrăjmaşe ale partidului la putere. Aceştia se dovedesc (în mod aşteptat) a fi incompetenţi în poziţiile în care sînt numiţi şi încearcă să îşi ascundă nepriceperea (în cel mai bun caz) prin exercitarea unui control cît mai strîns asupra funcţionarilor din sistem. Acest control se manifestă prin introducerea unor noi reguli birocratice care, în general, duc la plecarea celor mai buni oameni din sistem. Înlocuirea lor este făcută de obicei pe baza unui algoritm bazat pe nesimţire şi nepotism, din care rezultă creşterea nivelului de incompetenţa. În mod treptat, dar sigur, birocraţiile devin o reflecţie a clasei politice şi încep şi ele să pută. Servilismul deşănţat înlocuieşte profesionalismul, iar instituţiile statului devin mai degrabă o problemă decît o soluţie în a limita influenţele negative ale politicului. 

Societatea civilă, din păcate, nu este imună la bolile statului romîn. Deşi, ca şi în politică, există oameni foarte buni profesional, oneşti şi dedicaţi, o bună parte a societăţii civile este şi ea dominată de acelaşi tip de succes/vedetă – oportunistul gurist. Succesul mediatic şi (adesea) financiar excepţional, cît şi transferul unui număr important de astfel de „vedete“ în liga superioară a politicii româneşti, în poziţii influente şi vizibile, nu face altceva decît să stimuleze multiplicarea oportuniştilor gurişti şi în rîndul societăţii civile. 

Pe cît de atractivă, pe atît de catastrofală este ideea de a româniza soluţia persană adaptînd-o la contextul şi tradiţia naţională, de a continua să cultivăm sau să ignorăm cohortele de sociopaţi, aplaudaci şi pupincurişti, şi de a ne ameţi cu vin, vorbe goale sau cu speranţa că schimbarea o să vină de la nemţi sau de la oricine altcineva din afara noastră. Sisteme meritocratice transparente pentru clasa politică, societatea civilă şi funcţionarii publici pot rezolva o bună parte a problemelor actuale. 

Valeriu Nicolae este activist pentru drepturile omului şi fondator al Policy Center for Roma and Minorities.