Sîntem cam trişti

Noi, ăştia de-am plecat… Uite ce zice Ana Tomitana (fireşte, unde mai poţi purta nostalgia României, dacă nu în afara ei?) despre cine sîntem. Întrebarea, vă aduc aminte, era, "cine mai sîntem, noi, ăştia, decreţeii?" Am stat şi-am deschis e-mail-uri şi iată, pe roluri, ce-am găsit: Ana: Exact asta mă întrebam şi eu azi, în drumul meu cu maşina de la serviciu (un superb spital din Melbourne) " pînă acasă la mine, casa mult-visată, un pic retro şi un pic hippy, cu piscină, flori şi verdeaţă... "Ce naiba am făcut de am ajuns aici şi de ce?" Să nu mă invidiezi. Lucian: Ba te invidiez. Sînt român, nimic din ce-i românesc nu mi-e străin. Iar invidia… ei, asta e singura statuie sinceră pe care am putea s-o ridicăm în Bucureşti! Ana: Şi eu am pierdut ani, clipe şi prieteni. Şi eu mi-am abandonat naivitatea undeva, pe drumul meu lung cu avionul din România în Noua Zeelandă şi pe urmă în Australia. Am ştiut însă că nu am de ales. Trebuia să plec din mizeria aia. Muream încet în spitalele româneşti, sufocată de umilinţa de a trăi din şpăgi şi de lipsa de perspective. Nu ştiu dacă am făcut bine sau rău. Am un masterat, sînt medic într-un spital la care mulţi medici australieni visează. Dar, cum îţi spuneam mai sus, nu mă invidia. Tu ai avut timp de copii, eu nu. Iar dacă ar fi să o iau de la început şi să pun în balanţă tot ce am cîştigat aici " dpdv carieră şi lifestyle " cu ideea de a mă fi rezumat la o carieră de mămică fără mari pretenţii în România, înconjurată de prichindei gălăgioşi şi veseli, crede-mă că azi nu ştiu ce aş alege." Lucian: Ba ştii… pentru că nu tu ai ales, ci alegerea te-a găsit pe tine… Ana: Şi, cum îţi spuneam, în drumul meu spre casa-visurilor-mele, conducînd Toyota-visurilor-mele pe autostrada-visurilor-mele, de la spitalul-visurilor-mele, peste un pod cu vedere spre o pădure de yachturi plutind superb în apusul de soare melbournez, la mii de kilometri depărtare de Bucureştiul meu stresant şi jegos, m-am trezit că mă întreb dacă nu cumva toată viaţa mea a fost greşită şi trebuie resetată din momentul în care am ales emigrarea... Şi, ca să mă oglindesc un pic în cuvintele tale, o să-ţi spun că şi eu m-am pierdut pe mine. Identitatea? " ambiguă. Cetăţenia? " dublă: română şi neozeelandeză. Rezidenţa? Australiană. Cine sînt? Rămîne să stabilesc la o dată ulterioară. Lucian: Ana e mai mică puţin decît generaţia noastră, a decreţeilor, înfiptă cu rădăcinile în atît de puţin generosul an 1967. Vedeţi că nu ştie cine e. La 42 de ani, eu ştiu sigur că nici nu va afla, deşi, poate, copii se mai pot face. Tot din străinătate, Carmen Ştefan crede că vîrsta rămîne aceeaşi, din momentul în care te-ai definit. Carmen, aşa e: dacă eşti adolescent în România, e definitiv! Carmen: Vorbeam odată cu psihologul meu (vizitat mai ales ca rod al iubirii pentru Dostoievski " de ce simt nevoia să mă scuz, parcă, de a fi avut unul?) despre maturizare ca pierdere a naivităţii. Nu ştiu ce mare lucru am învăţat în final despre mine, dar ştiu că acum, la 47 de ani, sînt exact în acelaşi punct în care eram în adolescenţă: îmi caut o profesie, îmi caut un soţ, învăţ despre o lume nouă (în Montréal, unde trăiesc acum, învăţ de fapt despre Lume). Dacă o luam pe cealaltă cale, oare aş fi realizat mai mult? Lucian: Drumul, Carmen, nici măcar el nu mai e ce era. Uită-te la drumurile noastre: aer, prin care din cînd în cînd trece cîte un avion. Tot din cînd în cînd, sîntem în el. Şi asta e tot, nu mai există nici acasă şi nici departe… În fine, singurul care vine cu un răspuns real la problema identităţii noastre e Vlad. Îl are pentru că nu-l mai caută. Vlad: Nu mă uit la televizor şi nu urmăresc ştirile. (Aflu cîte ceva, dar nu aprofundez niciodată.) Desigur că aş putea fi acuzat că sînt un ignorant. Am aflat de faptul că au fost alegeri, abia ieri, ascultînd un podcast. Nu sînt la zi nici cu ştirile, nici cu ultimele melodii. Cu toate astea, viaţa îmi continuă şi încă sînt chiar mulţumit de ea. Citesc, învăţ şi mă întîlnesc cu prieteni. Fac sport şi călătoresc. Mi-e bine. Ceea ce vreau să spun este că şi eu am o lipsă de dileme. Cel puţin din acelea la care te referi tu. Mă găsesc în aceeaşi situaţie cu tine, doar îmi e bine. Lipsa de dileme îţi dă timp. Îmi dau seama că poate nu e ăsta răspunsul pe care îl căutai, dar se vrea a fi o îmbărbătare. Un îndemn către relaxare. Lucian: Vlad, am adormit deja. E bine?