Sînt veşti că Michael Schumacher se luptă să-şi revină. Cum se face că publicul nu l-a uitat şi speră să-l revadă?

Cu veştile despre însănătoşirea lui Schumacher, campion uriaş de Formula 1, aflat de ani de zile într-o stare mai aproape de moarte decît de viaţă după un accident de schi, s-ar putea edita o carte groasă. În mod constant cîte cineva are cîte ceva de zis despre el, întreţinând speranţa. Sau iluzia.

Ultimul care a alimentat cronica unei posibile/improbabile reveniri e Jean Todt, fostul patron de la Ferrari, din vremurile în care Scuderia trăia, în curse, departe de umilinţele acestor zile. „L-am văzut pe Michael săptămîna trecută. Este un luptător. Sper ca toată lumea să-l vadă cît mai curînd. Pentru asta, el și familia lui muncesc împreună zi de zi”, a zis francezul. Înţeleagă fiecare ce vrea despre starea de sănătate a campionului. Mă îndoiesc însă că lumea îl va vedea prea curînd. Soţia sa şi-a făcut o religie din a-l ţine cît mai departe de ochiul public, o decenţă de apreciat, dar care stimulează poftele şi imaginaţia vulgului. Cum o fi? Poate vorbi? Ce membre îşi mişcă? Cum comunică? Şi aşa mai departe.

Oamenii sînt cruzi în iubirea lor. Şi Schumacher este iubit, mai mult poate acum decît atunci cînd, fiind el neamţ, nu era lider în ierarhia pasiunilor. De ce nu l-a uitat publicul? Păi, de ce nu l-a uitat nici pe Senna? De ce nu e uitat Camus, care a dispărut în plină glorie, că şi aici e o cheie a răspunsului? Dacă Michael şi-ar fi încheiat liniştit cariera, dacă şi-ar fi dus existenţa îndestulată pe oriunde ar fi vrut el, imaginea i-ar fi rămas sus, dar fără interesul şi ataşamentul de după drama fracturii craniene.

Cînd se întîmplă ceva dramatic, ceva „nedrept”, tindem să contrabalansăm destinul îmbrăţişîndu-l pe cel lovit. Mulţi visează să îl vadă din nou pe picioarele lui sau măcar arătînd şi comportîndu-se cît mai aproape de ceea ce era înainte. Şi chiar dacă cei mai mulţi dintre cei mulţi ştiu că asta e foarte puţin probabil să se întîmple, continuă să spere. Trăiesc cu Schumacher aşa cum alţii trăiesc cu poza lui Cleopa, din motive diferite la suprafaţă, dar asemănătoare în adînc: radiaţia lor in absentia le e sprijin. De fapt, şi unii, şi alţii se întîlnesc cu subiectul veneraţiei lor zilnic pe o frecvenţă personală. Indiferent de ceea ce au fost ieri, azi au fost avansaţi la rang de icoane. Cursa lor continuă fără ei.