Singurătatea Doinei Cornea
Nu e uimitoare insistenţa cu care nu puţini români au revendicat funeralii naţionale pentru Doina Cornea. Merita, fireşte, o cinstire colectivă, după o viaţă de luptă solitară. Dar altceva ar fi poate şi mai productiv.
Esenţial ar fi să ne întrebăm de ce oare a fost atît de singură, în lupta, în curajul, în onoarea şi în viaţa ei, această româncă exemplară. De ce nu s-au unit românii în jurul ei? Doar nu din cauza Bisericii Unite, de care ţinea?
S-a vorbit mult, în ultimele zile, în varii formule, despre „legenda rezistenţei“ şi „bruma de demnitate“ dobîndite, după cum scria Gabriel Liiceanu, de români „prin numele celor cîţiva care, în singurătatea curajului lor, au îndulcit batjocura şi umilinţa la care ne condamnase regimul Ceauşescu“. „Ei au fost aspri şi cruzi, doamna Doina Cornea a fost puternică şi delicată. Ea a biruit!“, a declarat la rîndul său şeful Serviciului Român de Informaţii, Eduard Hellvig. Remarcabilă estimare de la omul care a preluat conducerea instituţiei numite, atîta amar de vreme, Securitatea.
Mă întreb însă: de ce oare mai păstrează Hellvig în arhivele proprii dosare ale poliţiei politice care ar fi trebuit de mult predate cercetătorilor teroristului regim totalitar, combătut atîţia amar de ani de puternica şi delicata doamnă? De restul, vai, prea firav, al disidenţei româneşti?
Chiar crede Hellvig că Doina Cornea „a învins“ într-o societate atît de profund minată de corupţie şi conformism, precum cea românească? Într-o ţară a cărei democraţie e sistematic torpilată de turpitudinea hoţilor, lingăilor şi delatorilor din prima, a doua şi a treia generaţie securistă?
S-au auzit sumedenie de cuvinte sublime, regretînd, de regulă, discrepanţa dintre sărăcia recunoaşterii meritelor ei şi uriaşele onoruri şi fonduri oferite stîlpilor, turnătorilor, criminalilor sadea şi adulatorilor regimului de torţionari securişti şi comunişti, precum şi urmaşilor lor, cărora Doina Cornea li s-a opus.
Zgomotoasa avalanşă de lacrimi şi regrete fierbinţi contrastează cu răceala tăcerii gîndurilor noastre ce se ţin departe de o sferă esenţială. Fie şi aproape la fel de puţini ca disidenţii autentici de factura unei Doina Cornea sub regim ceauşist, există, totuşi, în România, gînditori capabili de autoreflecţie. Spirite în stare să suporte durerea inevitabil ascuţită a sondării cauzelor şi efectelor veritabile ale căderii ţării într-o formă mai rea de comunism decît oriunde în Europa, cu excepţia Albaniei.
Care sînt raporturile dintre această formă unică de comunism (şi postcomunism) în Europa centrală şi răsăriteană, abătută asupra naţiunii române ori produsă de ea, şi singurătatea radicală a disidenţilor ei, singurătatea de alergător de cursă lungă a prea puţinilor ei luptători pentru libertate? Nu ne amăgim, oare, crezînd că în cauză e doar cruzimea represiunii comuniste şi naţional-comuniste? Agresată de o furioasă restauraţie ceauşistă, tocmai de răspunsul la aceste întrebări ar avea mai mare nevoie societatea românească. Dar prea puţini se încumetă să rostească întrebările-cheie. Prea puţini îndrăznesc s o cinstească, fie şi post-mortem, pe Doina Cornea, întorcîndu-se la curajul, libertatea, adevărul şi onoarea pentru care şi-a riscat ea libertatea şi viaţa, cînd îşi învăţa compatrioţii să trăiască în demnitate.
De ce le vine uşor multor intelectuali să se cantoneze în regrete, dar peste măsură de greu să-şi asume, dincolo de retorică, altruismul şi civismul, protestul sistematic, curajos, valorile pentru care a luptat ea? De ce le e atît de peste mînă multora să pună nu doar teoretic, ci şi practic degetul pe rană şi să schimbe, în interesul românilor, ce e de schimbat şi în discursurile, dar şi în existenţele proprii? De ce anume ţine acest refuz? De comoditate? De propensiune spre dolce far niente? De fatalism? De balcanism? De dispreţ mărturisit sau nemărturisit la adresa unei naţiuni care n-avea cum să ştie să se comporte la fel de solidar şi demn faţă de comunism ca polonezii, ungurii ori cehii, de vreme ce n-a beneficiat de învăţătura, de elitele şi de instituţiile altora, de experienţa şi tradiţiile lor democratice, de aderenţa lor la valorile statului de drept?
Nu de emoţii şi cuvinte frumoase duc lipsă românii. Nu de un cult al eroilor au ei nevoie. Ci de civism şi solidaritate autentică, în baza unor repere clare care să excludă orice şansă de acceptare la cîrmă a ticăloşilor şi incompetenţilor, a linguşitorilor, impostorilor şi analfabeţilor.
Nimic nu şi-ar fi dorit disidenţii mai mult decît să nu se simtă izolaţi, ci în consens cu năzuinţele adevărate ale propriului popor. Moartea, sau ani grei de izolare după gratii, sau în arest la domiciliu, aveau să fie partea lor. Precum şi solitudinea celor urîţi pentru că au avut curajul de a fi frumoşi.
Nu e destul, post festum, să le cerem iertare, să le exaltăm splendoarea ori să condamnăm hidoşenia morală a celor care, din invidie, laşitate, ori prostie, i-au lăsat singuri şi pe cîmpul de bătaie, şi după luptă, neiertîndu-i şi detestîndu-i în secret, pentru binele făcut.
Nu e suficient să le combatem, tardiv, solitudinea, prin ipocrit vuiet colectivist şi gălăgioase cereri de funeralii naţionale, deşi Doina Cornea le ar fi meritat neîndoielnic, cu asupra de măsură. Nu ajunge să încercăm să împiedicăm reificarea post festum şi post-mortem a veritabililor eroi naţionali, recuperaţi viclean de neruşinea propagandiştilor.
Ni se pare că pilda ei solitară ne luminează calea spre adevăr şi spre onoare, înnobilîndu-ne? Cît oare ne vom mai feri, în acest caz, să înţelegem că sîntem siliţi să ne schimbăm şi vieţile, nu numai teoriile, adecvîndu-le, prin fapte, nobleţii colective nemeritate pe care ne-au conferit-o faptele ei?
Petre M. Iancu este jurnalist la Deutsche Welle.