Singaporenii de Vale

29 septembrie 2021   PE CE LUME TRĂIM

Chinezii care se reîntorc după studii universitare prin străinătate primesc la graniță o poreclă de grup. În vechea și acum noua patrie, despre care ei vor vorbi doar de bine, dar care îi va vorbi cum vrea ea, numele lor este „broaște țestoase de mare”. Cu tinicheaua „haigui” de gît, ei nu se mai pot aștepta, ca pe vremea deschiderii lui Deng Xiaoping, la o primire cu bannere alb-roșii „Huanying hui jia!”. Bineveniți vor mai fi doar în propriile familii, unde cineva va juca rolul lui Moromete, aruncînd un „Și acum încotro, domnule?”. Obișnuiți cu testele-grilă, tinerii absolvenți vor avea de ales una din patru variante: a) „O să văd eu...” pentru optimiști; b) „N-am nici o idee” pentru realiști; c) „O să vorbesc cu unchiul” pentru nostalgici și d) „Da” pentru cei cu simțul umorului. Salarizarea nu mai e ca pe vremea dezvoltării economice exponențiale, locurile de muncă sînt limitate, iar expertiza din Vest nu mai e chiar atît de necesară. Fiii risipitori sînt acceptați, dar fără prea mult entuziasm.

Oarecum similar, bonjuriștii contemporani sînt primiți înapoi în România cu drag, dar în doze mici. Nouă ni se pare normal să ni se arunce un „Dacă nu îți convine, du-te înapoi!”, asta pentru că o astfel de reacție are genealogia ei, răsărită din salamul cu soia (devenit între timp delicatesă eco) pe care nu l-ar fi mîncat exilații din timpul Războiului Rece. Dar nu avem încă o poreclă, și asta este revoltător. Dacă ni se spune că sîntem supracalificați la mai toate interviurile, înțelegem, dacă ni se demonstrează că nu avem experiența necesară pe teren, la fel, dar a nu avea o poreclă de grup este echivalent cu a fi ignorați, și asta doare.

O sugestie ar fi „venitúri”, dar e prea arhaic și oricum se referă la străinii get-beget. Fără accent e și mai rău, căci toți cei ce susțineau mai demult rudele de acasă au simțit din plin efectele încetinirii turismului din ultimul an, iar veniturile din străinătate s-au diminuat dacă nu au dispărut complet. Ar fi fost posibilă o poreclă din lumea păsărilor migratoare, dar ideea este prea boemă și nu mușcătoare, cum ar trebui. Cum transhumanța a încetat și ea, referința mioritică ar fi greu de digerat, deși metafora „mielului la tăiere” nu ar fi chiar de lepădat, ținînd cont că poate fi variat interpretată: resemnare în faţa inevitabilului, sacrificiu entuziast cu o doză de patriotism şi orice amestec între acestea două.

Pentru cei ce se urnesc de-abia acum, tonul s-a schimbat. Acum zece ani şi mai bine, se pleca în acord de „Succes!” pentru totdeauna. Sau cît ţinea contractul. Astăzi, însă, pe holul unui spital bucureştean, unui medic fericit că a luat un post la un spital englezesc i s-a aruncat „O să te întorci în genunchi!” de către colegii mai vîrstnici. Chiar şi ca glumă, este seacă rău.

Byehiştii noştri (îmi permit să inventez termenul prin inversarea cunoscutului salut adolescentin „Hi! Bye!”) nu vin singuri, de regulă. Aduc familii sau ce a mai rămas din ele, adică vin cu copii. Cum ei trebuie daţi la şcoală, iar varianta şcolilor particulare este destul de puţin populară, problema reîncadrării în sistemul de învăţămînt românesc de stat rămîne prioritară. Regulamentele sînt clare, deşi destul de puţin clarificate oficial, în sensul că nu există un ghid al părintelui venit din străinătate. Cum nici pentru părintele autohton nu există ghid la înscrierea la şcoală, nu se poate supăra nimeni pe nimeni. Asta nu înseamnă că lucrurile merg bine.

După ce am fost solicitat de un prieten al unui prieten să îl iniţiez în procedurile necesare încadrării unui copil la şcoala gimnazială și am văzut cum licărirea de entuziasm dispare la nici zece minute după ce începusem să expun procedura, am aflat că familia a decis să ţină copilul acasă un an. Pentru mine, la nouă ani, un an de vacanţă ar fi fost culmea fericirii, şi îi înţelegeam pe undeva pe părinţii tînărului elev, căruia i s-a făcut cadou o jumătate de roman de Jules Verne.

Pentru cei ce se uită la performanţa internaţională a şcolii româneşti, această măsură este justificată. Pentru cei ce mai au speranţă în revigorarea sistemului, a ține copilul acasă ca un veteran de război lăsat la vatră este revoltător. Şi chiar asta s-a întîmplat cu o nepoată a unei cunoştinţe, o fetiţă de clasa a noua. Entuziastă şi perspicace, ea a trecut prin manualele româneşti aproape singură. A completat însă o singură opţiune pe lista din cerere, lucru care nu a putut fi remediat atunci cînd a picat, nu din cauza notelor de la examenul de capacitate pe care nu era obligată să îl dea, dar pentru care se dăduse voluntară. După mulţi ani, o anumită secţie care nu atrăsese elevii pînă atunci a fost completată din prima tură, iar elevii din străinătate au acces la distribuire doar în tura a treia. Şi eleva cea studioasă, care ar fi luat prima dacă ar fi fost distribuită după note în prima serie de admiteri, s-a trezit pe dinafară la cea de-a treia. Şi nimeni nu s-a putut supăra pe nimeni, deşi scandal a fost.

Dar între respingerea din principiu a bătăii de cap şi entuziasmul mult-prea-încrezător sau, cu alte cuvinte, între lene şi un ADD obsesiv-compulsiv, gama de posibilităţi lasă loc şi pentru urmarea, cu alergătură, ce e drept, a căii normale, fără pile, fără daruri, fără umilinţe. Așa am făcut eu, pentru cele două fete de gimnaziu și liceu pe care le-am adus din Singapore. E drept că unui copil foarte bun din străinătate i va oferi, la tura a treia de admiteri, un loc la un liceu cu mai puțină faimă, dar posibilitatea mutării există după primul trimestru, în funcție de note. Cu alte cuvinte, celor ce vin din afară li se dă ce rămîne, la început. Şi e normal să fie aşa, căci dacă n-ar fi, mulţi părinţi localnici s-ar revolta aflînd că un copil de român „străin” (sau byehişti, remember?) a luat-o înaintea unui tînăr în care s-au pompat meditaţii locale. Aşa este şi aşa va fi atît timp cît românii de dincolo au statut special. Aici ca şi acolo.

Tudor Vlădescu este lector la The Culinary Institute of America din Singapore.

Foto: wikimedia commons

Mai multe