Sindromul PCR la politicianul român de azi
Prin anii ’80 ai secolului trecut, ba poate chiar şi un pic mai devreme, nimeni sau aproape nimeni nu mai credea în comunism. Sau, cel puţin, în varianta lui ceauşistă. Pînă şi cei din structurile partidului recunoşteau (dacă aveau cît de cît încredere că interlocutorul nu-i va turna la Securitate) că situaţia e albastră. Că „şeful“ e lovit de paranoia, că, în realitate, conduce „ea“, a cărei răutate nu e depăşită decît de propria-i prostie. Că economia e la pămînt şi nimic nu merge. Că România se îndreaptă spre dezastru. Cu toate acestea, Partidul Comunist Român ajunsese la un număr record de membri, peste patru milioane. Politizarea tuturor segmentelor economiei şi societăţii făcuse ca nici un post de conducere într-o întreprindere, şcoală sau orice alt fel de instituţie să nu poată fi obţinut în absenţa carnetului roşu de membru. Era înghesuială mare la porţile partidului, deşi nu se mai intra cu gîndul la propăşirea patriei, la construirea comunismului luminos şi nici măcar la o eventuală schimbare a căii, la o încercare temerară de reformare din interior.
Dincolo de discursurile tot mai peltice ale lui Nicolae Ceauşescu – despre care pînă şi activiştii făceau bancuri –, partidul fusese golit de tot ce însemna politic. Apartenenţa la PCR devenise un fel de atestat profesional, de permis pentru ocuparea unei funcţii de conducere. Chiar dacă acest lucru făcuse ca în rîndurile PCR să se găsească şi o tehnocraţie de bună calitate, nimeni nu făcea nimic pentru a curma dezastrul. Partidul nu fusese văzut niciodată drept o veritabilă scenă politică, de dezbatere a problemelor României, fie şi în cadrul relativ strîmt al ideologiei vremii. Era de neconceput ca în partid să se discute altceva decît documentele oficiale în care nu credea nimeni. În plus, teama pentru repercusiunile de ordin personal şi, la cei din structurile superioare, interesul de a păstra anumite privilegii blocau orice iniţiativă de schimbare din interior a cursului politic.
Aşa se face că lucrurile au fost lăsate în voia lor şi nu s-a văzut vreo tentativă de schimbare nici măcar înainte de Congresul al XIV-lea, din noiembrie 1989, cînd era clar pentru toată lumea că „se dărîmă şandramaua“. Rezultatul: atunci cînd s-a dărîmat, partidul n-a mai ieşit din moloz nici măcar aşa, revopsit social-democrat, precum suratele din blocul estic. Tehnocraţia şi o parte a activiştilor din rangul doi şi-au găsit loc prin alte construcţii politice, mai cu seamă în FSN (dar şi prin partidele „istorice“ se găseau mulţi foşti membri ai PCR). Că noul FSN avea să preia o bună parte din apucăturile fostului PCR nici nu era de mirare – nu-ţi poţi depăşi umbra. Merită să reflectăm la istoria acestui dezastru programat văzînd zbaterile politice de azi. Şi să constatăm anumite asemănări interesante.
În primul rînd, depolitizarea politicii. „Social-democrat“ sau „liberal“ au ajuns simple etichete, în timp ce dosarele DNA ne dau imaginea unor organizaţii specializate în drenarea banului public. Pragmatismul bate ideile şi convingerile. Apartenenţa politică este iarăşi un „certificat“, un permis de acces în zonele apropiate de banul public. Şi nu se poate ca dezastrul să nu fie conştientizat. Nu se poate ca liderii şi activiştii politici de azi să nu vadă prăbuşirea încrederii publice în structurile şi instituţiile pe care ei le reprezintă. Este semnul cel mai evident al crizei sistemice pe care toată lumea preferă să o ignore.
Pare că PSD nu a înţeles nimic din înfrîngerea din noiembrie, după cum PNL nu a înţeles nimic din victorie. Deşi electoratul le-a transmis foarte clar că trebuie să schimbe ceva la nivelul liderilor, în discurs şi în comportament, lucrurile au rămas aşa cum le ştiam. Unde sînt figurile noi, ideile noi, legătura reînnnoită cu alegătorii, ethosul regăsit? Nicăieri.
Iar ţara? Ţara e ca un balon de rugby disputat acerb de fiecare tabără care vrea „să şi-l ia înapoi“. Politica nu e astăzi un cîmp al ideilor, un teren al dezbaterii despre prezentul şi viitorul României. Politica, mai ales în aceste zile, este despre cine va izbuti în cele din urmă să scoată balonul din grămadă, într-o confruntare cu tribune tot mai goale.
Ovidiu Nahoi este realizator la TVR2.