Simulacrul maghiar al Holocaustului

20 august 2019 PE CE LUME TRĂIM

Expoziția muzeului Casa excelenței evreiești din Balatonfüred, un orășel pitoresc de pe malul nordic al lacului Balaton, prezintă o sută treizeci de evrei – personalități marcante din domeniile științei, tehnologiei, ingineriei și matematicii –, mulți dintre ei de origine maghiară. Cu toate acestea, magazinul muzeului nu oferă nimic care să amintească de problema evreiască în Ungaria. Se pot cumpăra, cel mult, o sticlă de vin cușer sau o cană cu fotografia clasică a lui Albert Einstein cu limba scoasă.

Dar să spunem că asta nu e o problemă. Poate că ar trebui doar să ne bucurăm de deschiderea unui nou muzeu evreiesc în Ungaria, care, deși avea cea de-a doua comunitate evreiască, numeric, din Europa, are numai cîteva, puține, muzee ale Holocaustului. Putem chiar trece cu vederea faptul că, asociind excelența numai cu domeniul disciplinelor tehnic-matematice, muzeul ignoră mulți alți intelectuali evrei a căror operă a fost mai importantă pentru gîndirea și activitățile progresiste. Această viziune părtinitoare e, fără îndoială, pe placul guvernului maghiar, care susține financiar muzeul.

Și totuși, nu putem ignora lipsa dureroasă de reflecție critică a expoziției: de ce au fost persecutați chiar și evreii înzestrați pe care a ales să îi prezinte și cum au reușit ei să supraviețuiască? Singurul exponat material, tridimensional, din muzeu este o placă, la intrare, care se referă, în termeni vagi, la „ticăloșie“ și la „un plan asasin“. Această exprimare vagă – sau mai degrabă tăcere – cu privire la Holocaust și la participarea Ungariei la acesta face parte dintr-o tendință îngrijorătoare mai amplă din Ungaria.

Această tendință trimite la categoria „simulacrelor“, cum o numea sociologul francez Jean Baudrillard, inspirată la rîndul ei din scurta povestire a lui Jorge Luis Borges intitulată „Despre exactitate în știință. Borges descrie, în unicul paragraf al povestirii, un imperiu care se identifică într-o așa măsură cu harta propriului teritoriu încît, atunci cînd imperiul se destramă, nu mai rămîne decît harta sau simulacrul țării care a fost odată un imperiu puternic. După destrămare, scrie Borges, țara a ajuns să fie „locuită de animale și cerșetori“.

În mod asemănător, memoria Holocaustului, în Ungaria și în alte țări, devine treptat un simulacru, datorită unei schimbări de paradigmă în modul în care evenimentul e comemorat, inclusiv în muzee. Scopul principal al acestei transformări este modificarea statutului actual, universal acceptat al Holocaustului, ca reper moral al istoriei europene – cu consecințe majore asupra valorilor și politicii continentului.

Istoria exterminării evreilor europeni a avut nevoie de mult timp pentru a ajunge la statutul actual. În țările ocupate de Armata Roșie sovietică, după cel de al Doilea Război Mondial, comunitățile evreiești au primit doar un colț de încăpere, în sinagogile lor sărăcite și dărăpănate, pentru documentarea Holocaustului. Iar monumentele oficiale nu pomenesc nimic despre victimele evreiești.

Această cultură memorială a Europei de Est a fost transformată radical după căderea comunismului, prin „americanizarea“ Holocaustului – înțeleasă, după cum spunea specialistul german în studii culturale Winfried Fluck, ca un proces de democratizare prin eliminarea complexității, astfel încît evenimente complicate să devină accesibile unui public larg. După 1989, narațiunea americanizată a Holocaustului a ajuns și în Ungaria. Dar, pînă în 2002, cînd s-a deschis un centru memorial de mici dimensiuni într-o fostă sinagogă din Budapesta, nici un muzeu nu a folosit limbajul internațional al expozițiilor dedicate holocaustului. E cert că acest limbaj nu corespunde culturii memoriale naționale a Ungariei și nici conceptualizării religioase a Holocaustului.

În plus, americanizarea muzeelor dedicate Holocaustului a tehnologizat memoria, producînd expoziții lipsite de obiecte istorice. Vizitatorii pot, în schimb, utiliza ecrane tactile pentru a-și putea configura vizita conform propriilor interese – o strategie educațională periculoasă, în vremuri în care ignoranța față de Holocaust este în creștere.

Muzeul supratehnologizat Casa excelenței evreiești este un exemplu extrem al acestei tendințe. La intrare, la parterul clădirii, vizitatorii sînt întîmpinați de ecranul unui calculator. Ei pot selecta o biografie a unui un om de știință care îi interesează și care va fi apoi afișată pe un ecran interactiv la etajul următor. Discordanța dintre discursul internațional, religios și național despre holocaust atinge cote culminante.

Casa destinelor, al doilea muzeu al Holocaustului din Budapesta, planificat de multă vreme, care trebuia să se deschidă deja în 2014, împărtășește și el această abordare eronată high-tech. Deși clădirile arătoase sînt finalizate de ani de zile, expoziția nu este încă gata, iar programul muzeului e asemenea omului zăpezilor: oficial, nimeni nu l-a văzut, experții nu discută niciodată public despre el, dar toată lumea crede că există.

Nici un universitar maghiar respectabil nu e dispus să participe la acest proiect, a cărui finanțare este non-transparentă într-un mod alarmant. Noua echipă a muzeului, alcătuită din specialiști pensionați din Israel și din SUA, cu toții bărbați, a rescris – cu ajutorul unor agenții de media – programul muzeului, conceput inițial după modelul muzeului Casa excelenței evreiești. Din nou, limbajul nebulos și hocus-pocusul digital vor fi folosite pentru a obnubila întrebarea despre responsabilitatea uciderii a 600.000 de evrei maghiari.

Beneficiind de un nou început, proiectul Casa destinelor ar putea contribui la elaborarea unui nou limbaj și a unei definiții proprii a semnificației și moștenirii culturale a holocaustului, în Ungaria de azi. Ceea ce ar trebui să implice un dialog între diferitele culturi ale memoriei, între experți, între comunități locale și un public maghiar extins.

Altfel, memoria Holocaustului ca reper moral va deveni un simulacru tot mai șters: pe măsură ce muzeele îl vor expune în tot mai mare măsură pe ecrane tactile, acest reper se va goli de conținut. Și, în curînd, vom trăi cu toții în țări „locuite de animale și cerșetori“, care vor vinde căni kitschoase cu Einstein scoțîndu-ne limba.

Andrea Petö este profesor la departamentul de Studii de gen al Universității Central Europene din Budapesta și doctor în științe al Academiei Maghiare de Științe. În 2018 i s-a decernat Premiul Madame de Staël pentru valori culturale al academiilor europene.

traducere de Matei PLEȘU