Simfonie

2 septembrie 2015   PE CE LUME TRĂIM

Cine a avut curiozitatea să se uite, pe la jumătatea lunii iulie, la posturile de televiziune greceşti a trăit, desigur, experienţa unui sentiment politic de familiaritate (în faţa unor dezbateri purtate pînă noaptea tîrziu, violente în ton, dar încheiate cu un vot cuminte) – şi mai ales a unuia lingvistic. Multe cuvinte rostite în discursurile nocturne puteau produce surprize şi puteau trezi ecouri în memoria oricărui ins necunoscător de greacă, dar inevitabil familiarizat cu numeroasele cuvinte greceşti pătrunse de-a lungul timpului în română. O mare parte dintre acestea o reprezintă împrumuturile culte, termenii ştiinţifici ori literari preluaţi prin filieră occidentală (uneori după ce pătrunseseră deja în română direct, prin bilingvism balcanic); mai pitoreşti sînt cuvintele preluate doar prin contactul direct, adesea devenite colocviale şi populare, cu sensuri considerabil modificate prin uz. Criza grecească a făcut să se vorbească destul de mult în presa internaţională de Piaţa

(termen din categoria împrumuturilor culte care, din păcate pentru lingvişti, nu se referă la o unitate lexico-gramaticală, ci la Constituţie), iar dezbaterile din Parlamentul grec menţionau frecvent substantivul

(„guvern“), care evocă imediat, pentru un vorbitor de română, verbul popular

(adaptare a verbului grecesc

). Dicţionarele înregistrează sensul propriu al verbului românesc, identic cu cel din greaca standard – „a conduce, a guverna“ –, dar şi pe cel figurat, cu toate conotaţiile sale ironice: „a (se) căpătui, a (se) pricopsi“. La fel de frecvent era rostit în Parlament, în iulie 2015, cuvîntul

: termen politic, administrativ şi comercial, cu sensul curent „acord, înţelegere“. Subiectul fierbinte de discuţie fiind

cu Fondul Monetar Internaţional,

era invocată pe toate tonurile, cu indignare sau cu resemnare. 

De altfel, dicţionarele noastre istorice atestă circulaţia în română a termenului

(şi în variante ca

cu sensul vechi, preluat direct din greceşte: în Dicţionarul academic (DLR), acesta este explicat prin sinonimul „învoială“ şi este exemplificat prin citate din acte şi documente de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea: „aşa

oarbă“ (anul 1790); „s-au găsit neguţitori ca să dau în harendă şi făcînd

cu neguţitori pe ani trei“ (1803). În aceeaşi perioadă se folosea şi verbul

cu sensul „a se învoi“, „a cădea la înţelegere cu cineva“: „

ca să se unească cu toţii“ (1795). 

Sensul muzical al termenului

apare prima oară la Cantemir, în

în text – „din multe strune o cîntare, sau din mai multe organe o harmonie într-o simfonie fac“ – şi în glosarul de neologisme („scara tîlcuitoare“), cu definiţia care redă fidel semnificaţia componentelor compusului grecesc (

şi

): „tot un glas, tocmirea la cuvînt, la glas“. Poziţia în limbă a termenului va fi apoi întărită prin intermediul limbilor moderne: franţuzescul

, italienescul

, dar şi englezescul

provin din latinescul

, la rîndul său un împrumut din greacă. Sensul modern al

– „concert, unire de sunete de instrumente de muzică; un fel de compoziţie muzicală“ – este cuprins în dicţionarul de neologisme al lui I.D. Negulici, din 1848 (volum cu un lung titlu patriotic, ilustrînd ideologia recuperării moştenirii latineşti:

Ce nu indică dicţionarele – şi va fi tot mai greu de reconstituit – este uzul lărgit pe care l-a căpătat adjectivul

în româna din a doua jumătate a secolului al XX-lea, în sintagma

Într-o tipologie simplă şi răspîndită,

este corespondentul pentru ceea ce azi se numeşte tot mai mult, cu o sintagmă de circulaţie internaţională,

Sensul extins al termenului

– care, pornind probabil de la sintagmele

nu mai indica doar un gen muzical, fiind folosit şi pentru muzica de cameră, uneori şi pentru cea de operă – s-a dezvoltat mai ales în opoziţie sau în complementaritate cu formula

Uzul respectiv se mai poate observa şi azi în anunţuri – „discuri vinil operă,

etc.“ (

); „parade, concerte de

şi

lansări de carte“ (

) sau în texte jurnalistice – „spectatorii au fost încîntaţi de arii, duete, opere şi operete. (…) A fost o dovadă că încă

se numără printre preferinţele tuturor categoriilor de oameni“ (

); „eram fericită atunci cînd ascultam

în special Beethoven, cu el am deschis ochii, Mozart mai puţin, iar cînd am crescut, Chopin“ (

); „în comparaţie cu

şi spre deosebire de ea, cea

se adresează mult mai mult afectivităţii“ (

).  Sintagma muzică simfonică intră într-un sistem de clasificare popular, simplificat, redus la cîţiva termeni de bază, care poate fi ilustrat de o postare anonimă ignorantă, dar sentenţioasă: „Muzica se împarte în: Muzică simfonică; Muzică uşoară; Muzică populară; Manele care este muzică străină“ (tpu.ro). 

Cuvintele româneşti

şi

au aşadar o istorie locală, cu sensuri mai vechi sau mai noi care le diferenţiază întrucîtva de corespondentele lor din alte limbi europene.  

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010). 

Mai multe