Şi tu, Clooney?

Uneori, în viață, avantajele devin dezavantaje. În politică, aproape întotdeauna. Pentru Hillary Clinton, aflată în competiție electorală „internă“ cu Bernie Sanders pentru cîștigarea candidaturii democrate la președinția americană, susținerea „establishment-ului“ de partid este un avantaj indiscutabil. Faptul că mai toate figurile majore ale Partidului Democrat o susțin contează enorm în lupta pentru candidatură. Însă, în confruntarea electorală finală, atunci cînd toți americanii sînt chemați la vot, această susținere va deveni, în mod sigur, un dezavantaj. Pe de o parte, susținerea masivă a unui partid limitează capacitatea candidatului de a culege voturi și din alte zone ideologice, ceea ce limitează capacitatea lui de a cîștiga alegerile. Pe de altă parte, americanii, ca și europenii – inclusiv românii –, par a se fi săturat de partide, în general, și de partidele tradiționale, în special. Precizez de îndată că sentimentul de respingere a „clasei politice“ în America, chiar dacă este evident, nu este atît de radical ca dincoace de Atlantic. Explicația constă în însuși modul de structurare a partidelor politice în democrația americană, acolo unde leadership-ul unui partid este multipolar, autonomia structurilor din teritoriu este foarte mare, iar reprezentarea politică duce, natural, la solidarități punctuale transpartinice în numele unei cauze ori în numele unui proiect benefic pentru comunitate. În Europa, partidele, în general, sînt mult mai centralizate, distanțele ideologice între ele sînt mult mai marcate  și ostilitatea politică între militanți este mai mare. Simplul fapt că, de pildă, sînt state americane în care nici un partid nu are vreo problemă că militanții partidului opus votează în alegerilor lor primare spune multe. Chiar și așa, rata de favorabilitate a activității celor două partide în Congresul american nu a mai depășit 20% de cinci ani, iar 50% din americani cred că nici unul dintre cele două mari partide nu reprezintă cu adevărat interesele poporului american. Interesant este că abia puțin peste 30% din americani spun că au încredere că poporul va lua cea mai bună decizie la alegerile care vin – această cotă ajungea la 50% în 2007 și trecea de 60% în 1997. Prăbușirea încrederii în partide și în politicieni vine, în America, pe fondul prăbușirii încrederii în sine a poporului american. Ei bine, în acest context, Hillary Clinton, strîns și pentru totdeauna legată de sistemul  tradițional de putere politică partinică, nu va avea zile ușoare încercînd să convingă electoratul.

De asemenea, un dezavantaj major al lui Hillary Clinton, care va fi încă și mai reliefat în campania internă, este bogăția ei. Veniturile familiei Clinton par astronomice, de nu chiar scandaloase pentru o sensibilitate de stînga, avînd în vedere și legăturile lui Hillary Clinton cu toată floarea Wall Street-ului, de la Goldman Sacks la Deutsche Bank, ca să citez doar două dintre cele mai detestate nume financiare printre socialiștii de pretutindeni. În plus, Hillary Clinton va trebui să explice mai clar electoratului democrat cum de a votat, în 2002, pentru acordarea dreptului președintelui Bush de a invada Irakul. Sigur, toate aceste impedimente electorale îi privesc direct pe votanții democrați. Votanții republicani nu sînt deloc deranjați nici de averea ei, nici de votul în privința Irakului sau de faptul că este soția lui Bill Clinton. Pentru ei, Hillary Clinton este de nevotat din cu totul alte motive.

Mai întîi, pentru că reprezintă o ideologie în care orice om cu înclinații de dreapta nu poate crede. Feministă, susținătoare a mișcării pentru recunoașterea drepturilor homosexualilor de a se căsători și de a adopta copii, partizană a „corectitudinii politice“ și adeptă a unui creștinism extrem de personal, genul „merge orice“, Hillary Clinton este ceea ce se cheamă „o progresistă“, adică o persoană definitiv plasată la stînga. În concret și dincolo de ideologie, votanții republicani îi reproșează atacurile islamiste asupra consulatului american din Benghazi (2002), în urma cărora ambasadorul american și un alt diplomat au fost uciși, mulți alții fiind răniți. S-a spus că amabasadorul Stevens ceruse întărirea pazei misiunii diplomatice cu cîteva săptămîni înainte, primind informații că tensiunea în jurul sediului diplomatic crește, dar că Hillary Clinton, pe atunci secretar de stat, ar fi întîrziat să i le aprobe. Chestiunea face încă obiectul unei Comisii parlamentare de anchetă. De asemenea, republicanii îi reproșează lui Hillary Clinton și manevrarea nelegală a unor e-mail-uri (cam 2000!) strict secrete – chestiunea este, de altfel, în investigația FBI și toată lumea așteaptă rezultatul anchetei.

După cum se vede, dincolo de efortul de a convinge cu propria-i agendă de politică internă și externă, dincolo de efortul de a răspunde atacurilor trimise de rivali la adresa acestei agende (treabă deloc ușoară, cum recent o dovedește lipsa ei de claritate în chestiunea creșterii salariului minim pe economie), Hillary Clinton trebuie să găsească resursele de comunicare pentru a răspunde și acestor reproșuri, care o privesc direct. Mai în­tîi, electorilor democrați și apoi, pe cît se poate, electorilor republicani. Dar nu alegătorii înregistrați ca democrați sau republicani sînt, de fapt, marea miză a răspunsurilor pe care Hillary Clinton le dă acestor provocări. Democrații vor vota cu ea împinși de antipatia față de contracandidatul republican, de nu direct de simpatia pentru ea, iar republicanii, oricît timp și nervi ar dedica Hillary Clinton comunicării cu ei, nu o vor vota. Miza reală a acestor răspunsuri sînt nehotărîții. Ei  privesc cu interes explicațiile pe care Hillary Clinton le dă pentru episoadele controversate din biografia ei, așa cum fac, de altfel, cu fiecare candidat, iar acestea îi pot determina să încline preferința lor electorală de o parte sau de alta.

Aceste dificultăți electorale ale lui Hillary Clinton nu trebuie privite ca o listă închisă, ca o serie de teme cărora li se găsește un răspuns și gata. Lovituri cu totul neașteptate de imagine pot veni pe urma oricăreia dintre aceste vulnerabilități. De pildă, acum două ore (scriu articolul în seara zilei de duminică, 17.04) îmi vine vestea că actorul George Clooney, un susținător constant al Partidului Democrat și al familiei Clinton, a condus o gală de fundraising pentru Hillary Clinton, la finalul căreia a declarat presei că sumele strînse cu această ocazie sînt „obscen“ de mari, că e scandalos să se învîrtă atît de mulți bani în politică și că se simte jenat. Pentru participarea la gala găzduită de Clooney și de soția sa, spectatorii au plătit (atenție!) minimum 30.000 de dolari de persoană, iar un cuplu rămas anonim a plătit 350.000 de dolari ca să fie plasat la masă chiar cu Hillary Clinton și să fie considerați „co-președinți“ ai galei. Evident, Bernie Sanders a salutat onestitatea starului clamînd „V-am spus eu!“, căci tema banilor enorm de mulți strînși pentru Hillary Clinton este o linie de atac constantă a lui Sanders. Cum va gestiona Hillary Clinton acest neașteptat incident de campanie, vom vedea.