Și totuși rezistă
Gideon Rachman observă, într-un editorial din Financial Times, că 2022 n-a fost un an foarte fericit pentru o serie întreagă de lideri autoritari și adepți ai stilului „mînă de fier”. Vladimir Putin s-a împiedicat în Ucraina, Xi Jinping s-a văzut confruntat cu cele mai mari proteste de pe teritoriul Chinei continentale din 1990 încoace, teocrația lui Ali Khamenei se clatină sub presiune populară. În Americi, Donald Trump tocmai a contribuit semnificativ la cea de-a treia înfrîngere electorală la rînd pentru republicani, iar clona sa braziliană, Jair Bolsonaro, a pierdut alegerile apoi a încercat fără succes să oprească instalarea noului președinte cu ajutorul unor mișcări de stradă.
Observînd totuși că personalități ca Mohammed bin Salman al Arabiei Saudite, Viktor Orbán în Ungaria sau Manuel López Obrador din Mexic nu numai că și-au păstrat puterea, dar pe alocuri și-au și consolidat-o, Rachman își permite să spere prudent că ce a fost mai rău rămîne în urmă, iar mirajul autoritarismului va intra în regres.
Toți cei amintiți mai sus au încercat sub diverse forme să testeze rezistența actualului aranjament politic internațional. Mizînd fie pe puterea militară, fie pe cea dată de resursele naturale sau pur și simplu, cum e cazul Chinei, pe dimensiunile unei economii imposibil de ignorat, fiecare dintre ei a încercat să își impună voința și agenda în fața unui Occident pe care l-au bănuit slăbit și indecis. În toate cazurile, inamicul a fost democrația liberală. Asemeni lui Marx evaluînd capitalismul, dictatorul pariază că liberalismul conține semințele autodistrugerii.
Ajunge să aruncați o privire pe comunicarea publică a ambasadei Rusiei la București ca să vă convingeți de asta. Canalul de Telegram întreținut de martorii lui Putin e plin de articole obscure de prin Malaezia sau Emiratele Unite care explică doct cum Occidentul se va prăbuși în frig și întuneric pentru că nu acceptă viziunea rusească asupra lumii.
Viziunea rusească asupra lumii s-a împotmolit în rezistența ucraineană și se zbate acum între ridicol și perspectiva unui tribunal pentru crime de război, însă nimeni n-ar trebui să facă greșeala să le subestimeze rușilor capacitatea de a exploata resentimente, frustrări și ratări occidentale. Cîteva discuții pe care le-am avut vara aceasta cu ziariști și activiști din Africa și Orientul Mijlociu m-au convins că mai important decît dreptatea sau adevărul occidentale e contextul. E foarte greu să argumentezi în favoarea Franței cîtă vreme Guvernul de la Paris se comportă în continuare ca o putere colonială nu foarte inteligentă. Asta într-o discuție cu un ivorian. La fel, atunci cînd subiectul „America” va apărea într-o conversație cu un iordanian sau un palestinian. Și subiectul, inevitabil, își va face loc.
Și nu e vorba numai despre ruși. Puteți să înlocuiți mutra neplăcută a lui Putin cu cea a oricărui alt dictator și veți observa în astfel de conversații că preocuparea pentru instaurarea, prezervarea sau avansul democrației liberale nu e chiar prioritară. Și e firesc pe undeva. Sute de milioane de oameni trăiesc cu teama că mîine nu vor avea ce mînca, cu frustrarea că nu sînt stăpîni pe destinele țărilor lor și fără garanția unui viitor măcar marginal mai bun. E o naivitate să credem că liberalismul poate triumfa într-o bulă occidentală bine izolată. Nu există nici o fortăreață. Problemele din afara Occidentului vor radia pînă în capitalele europene și nord-americane.
Știm asta pentru că vedem valurile de emigranți care își riscă viețile pentru a trece de partea asta a graniței. Și știm asta și pentru că îl vedem pe Vikor Orbán vampirizînd cu succes o temă pentru care adversarii săi liberali nu știu, nu vor sau nu pot să furnizeze răspunsuri viguroase. Ne interesează lucrurile astea? Ar trebui. Ratarea aderării la Schengen a fost justificată de Karl Nehammer, cancelarul Austriei, folosind fix tema migranților. Sigur, aici trebuie amintită și incompetența arogantă a administrației Iohannis, dar despre asta am scris săptămînile trecute.
Ar trebui să ne intereseze și pentru că liberalismul românesc, atît cît e, suferă sub greutatea unei coaliții care a instalat un general pe post de premier și care s-a remarcat prin tot felul de derapaje autoritariste. Ministrul Bode amenințînd printre dinți un lider al Opoziției de la tribuna Parlamentului sau lansarea pe piață a unor proiecte de legi ale siguranței naționale care par scrise de un intern ambițios și cu mult timp liber, transferat anul trecut de la FSB, sînt două astfel de exemple. Profitînd de criza economică și prevalîndu-se într-un mod care jignește inteligența de războiul din Ucraina, coaliția PSD-PNL sapă voios la temelia democrației locale. Sigur, asta întîmpină rezistență, însă adevărul e că sîntem fragili. Și, probabil, ar trebui să fim recunoscători pentru lipsa de charismă a liderilor noștri politici. Dublată de farmec, aroganța combinației Klaus, Nicu și Marcel ne-ar fi dus probabil direct în Belarus.
Așa cum sugera Gideon Rachman, sînt perspective pentru vremuri mai bune. Dar adăugați problemelor pe care le ducem cu noi în 2023 toate cele nerezolvate anul asta. Mai bine? Poate. Greu? Cu siguranță.
Rezistăm.
Teodor Tiță este gazda podcast-ului În Centru pe care îl puteți asculta pe oricare dintre platformele de distribuție (Apple, Spotify, Google etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOLQ