Şi totuşi, cine sunt duşmanii Europei?

Era prin primăvara lui 2014 cînd o surprindeam cu această întrebare pe fosta comisară pentru Justiţie, Viviane Reding, într-o dezbatere de la Bruxelles. Ruşii tocmai ameninţau cu represalii după căderea lui Ianukovici în Ucraina. În cîteva zile avea să urmeze anexarea Crimeei. Se apropiau alegerile europene şi se organizau o sumedenie de dezbateri publice cu membrii Comisiei Europene în prim-plan. Cît de mult au ajutat aceste dezbateri la apropierea Europei de europeni e o altă discuţie.

Cert este că prima expresie pe care am putut-o citi pe chipul doamnei comisar a fost: cum, nu ştii? Europa nu are duşmani, alţii decît propriile slăbiciuni şi ezitări. I-am replicat că ar trebui să le mulţumim ruşilor că, în sfîrşit, avem un duşman.

Să ne înţelegem: Europa încă trăia cu imaginea despre sine a unei entităţi a binelui, a cărei menire este să se extindă continuu, găsind la marginile ei populaţii dornice să intre cît mai repede înăuntru. Logica aceasta a funcţio­nat în cazul Europei Centrale, al României şi Bulgariei. Dar s-a frînt mai la răsărit, unde a dat de ezitările moldovenilor şi de reacţia războinică a Rusiei.

Astăzi, măcar atîta lucru ştim: că avem duşmani. Şi încă unii de mare calibru. Iar aceasta, dincolo de ameninţarea în sine, poate avea darul de a ne uni şi de a da un sens reacţiei noastre împotriva barbariei. Duşmanii Europei sînt duşmanii libertăţii în general sau ai libertăţilor consacrate de tratatele europene în particular. Sînt duşmanii libertăţii simple, asumate în gesturile noastre de fiecare zi – cei care ne consideră nedemni de viaţă fiindcă avem obiceiul de a ieşi seara în oraş, la spectacole, pe stadioane sau în localuri. Este forma de adversitate cea mai rudimentară, forma crimei oarbe şi laşe.

Există însă şi forme ceva mai sofisticate, cum este adversitatea Rusiei, motivată geopolitic. Europei i se conferă de la Kremlin ceea ce nici măcar ea nu şi-a dorit prea tare să deţină – o dimensiune strategică. Şi iată Europa obligată să joace pe teren strategic. Iar la aceasta se adaugă războiul propagandistic, pe atît de eficace pe cît instituţiile naţionale şi europene se confruntă cu probleme. Un lucru e sigur: instituţiile liberale, deschise şi transparente, pot lua mai greu decizii în momente de criză. Apar ezitările şi dezbaterile, celor nemulțumiţi le e permis să protesteze. Liberalismul nu se pretinde infailibil – aceasta e chiar frumuseţea lui, pe care neliberalismul o tratează ca pe o slăbiciune.

Şi ajungem aici la libertăţile consacrate în actul fondator al Uniunii Europene. Libera circulaţie a persoanelor, banilor, serviciilor şi capitalurilor începe să-şi aibă adversari tot mai vocali chiar în interior. Partidele extremiste şi antieuropene propun revenirea la Europa medievală a zidurilor şi a privilegiilor. „Soluţiile“ lor sînt protecţionismul comercial şi limitarea libertăţilor de mişcare pentru europenii consideraţi „de mîna a doua“.

Liderii Europei au de dat în primul rînd un răspuns politic acestor adversităţi. Avem a ne apăra libertatea şi libertăţile, într-o confruntare lungă şi grea, care va marca următorii ani. Şi nu ştim astăzi dacă la sfîrşit va ieşi învingătoare libertatea sau opusul ei, în diversele sale forme.

Ovidiu Nahoi este realizator de programe la RFI România și TVR.