Şi totuşi, cine sînt liberalii în politica noastră?

După alegerile din 11 decembrie, mulți comentatori au remarcat absența din prim-planul politicii românești a partidelor ultranaționaliste și antieuropene. Cu alte cuvinte, România reprezintă o excepție fericită în regiune și în Uniunea Europeană. Într-adevăr, singurul partid care nici măcar nu a fă­cut eforturi de a-și ascunde prea mult laturile sale fascistoide, PRU, a ratat la dis­tanță apreciabilă intrarea în Parlament. O altă formațiune de factură apropiată, Alianța Noastră România, a fost un eșec.

Trebuie să luăm însă lucrurile cu pre­cauția necesară și să ținem cont de nuanțe. Da, spectrul politic românesc pare mai „curat“, dacă privim chiar la democrații cu pretenții. Dar în același timp, mesajele din această campanie electorală au fost mai antieuropene ca oricînd. Mai apropiate de naționalismul păduros, cu căciulile pe frunte, al PUNR-ului din anii 1990. Sau de discursul naționalist-revendicativ, antisemit și ceușist, de tip România Mare. Nicicînd oferta politică nu a fost îndreptată atît de mult către trecut și atît de puțin către viitor.

PSD a cîștigat cu o campanie în care și-a construit un personaj-paratrăsnet al urii colective: George Soros. Și a mers! Imaginea unei Românii transformate în colonie de către „Bruxelles“, spoliate și amenințate din exterior a fost elementul central pentru PSD, care s-a erijat drept salvator.

De partea cealaltă, PNL, în criză de mesaj și chiar de identitate, nu a avut curajul de a aborda frontal problema europeană. Deși istoria sa, de partid care a militat pentru occidentalizarea României, de un secol și jumătate încoace, l-ar fi obligat la aceasta. Din frică, din necunoaștere sau poate ca urmare a unei politici dezastruoase de promovare a cadrelor, acest partid a abandonat filonul pro-occidental.

Discursul ambiguu din campania pentru alegerile parlamentare arată mai degrabă că încercarea de a-l propune pe Marian Munteanu drept candidat pentru Primăria Capitalei, înainte de campania pentru locale, nu a fost chiar o întîmplare nefericită. Azi, fruntașii liberali își sparg capetele să înțeleagă unde naiba s-au dus mai bine de un milion de voturi. Poate, o mică parte, la USR, dar restul nu se regăsesc nicăieri.

Apropo de USR. Tînăra formațiune a obținut un scor bun, bazîndu-se pe discursul pro-transparență și pro-integritate. Acestea sînt, fără doar și poate, atribute ale bunei guvernări de tip european. Dar înseamnă, în același timp, prea puțin pentru un adevărat partid politic.

USR a evitat să se pronunțe pe chestiuni fundamentale, cum ar fi rolul României în Uniunea Europeană, viitorul construcției europene, piața unică și libertățile, problema familiei, rolul României în regiune. Nu, USR nu a reprezentat jucătorul liberal și pro-occidental în această campanie sau, în cel mai bun caz, nu în măsura la care mulți s-ar fi așteptat.

De la PMP nici nu se putea aștepta prea mult, judecînd după discursul antieuropean și antijustiție, adoptat de Tra­ian Băsescu de cînd a părăsit puterea. Iar UDMR a avut nevoie de impulsul dat de euroscepticul Viktor Orbán pentru a scăpa de emoțiile accederii în Parlament.

ALDE, al cărui șef a fost numit cîndva de către fostul președinte Traian Băsescu, în derîdere, „european cu papion“, e prea legat de PSD ca să miște în front, cînd va fi vorba de discurs naționalist și antieuropean.

Cine va prelua, în cele din urmă, stindardul pro-oocidental și european în politica românească? Își va aduce aminte PNL de glorioasa sa istorie? Dar oamenii pe care i-a promovat în ultimii ani înțeleg acest drum și sînt motivați să-l urmeze? Nu sînt ei chiar aceia care au tăcut chitic, cînd cu Marian Munteanu? Ați auzit vreun murmur de revoltă în structurile profunde ale partidului?

USR, venit de curînd pe terenul politic, ar putea, teoretic, să devină partidul liberal și pro-european. Dar marea întrebare este dacă în interiorul formațiunii există cu adevărat o masă critică liberală. Sau dacă nu cumva aceasta este compusă din corporatiști care refuză înregimentarea prin refugierea în ia românească, ecologism cîmpenesc și reuniunile publice ale lui Dan Puric. Ieșirea lui Sergiu Moroianu ne îndeamnă să ne punem o asemenea întrebare.

Da, nu avem azi pe scena politică un partid fascistoid, ultranaționalist și antieuropean, finanțat eventual de la Kremlin. Avem însă un întreg spectru politic înclinat periculos spre naționalismul conservator.

În definitiv, pînă și cei din PSD au prea puține lucruri în comun cu socialiștii francezi sau social-democrații germani și mai multe cu naționalismul postcomunist al anilor 1990, reprezentat în Iugoslavia de Slobodan Miloșevici, iar în Slovacia de Vladimir Meciar. Și, în România, cu voia dumneavoastră, de Ion Iliescu.

Dacă și-ar asuma cu vigoare direcția pro-occidentală, România ar putea fi un actor de prim rang în redefinirea Uniunii Europene, cu cîștiguri importante pentru acum și pentru generațiile viitoare. Să nu ajungem însă, și la acest capitol, o mare dezamăgire! 

Ovidiu Nahoi este redactor-șef la RFI România.