Şi s-auzi poporul, ce melancolie...

9 aprilie 2014   PE CE LUME TRĂIM

Poporul este, totuşi, o chestie foarte complicată. Cu mulţi ani în urmă, am citit într-un ziar american un titlu care mi-a rămas în minte. Avuseseră loc alegeri prezidenţiale – e vorba despre cele din noiembrie 2000 –, şi naţiunea americană stătea cu sufletul la gură să afle cine va ieşi preşedinte: Bush Jr. sau Gore. Votul a fost aproape egal, şi decisive rămăseseră rezultatele din Florida, unde, din cauza procedurii de vot, apăruseră enorme probleme de interpretare. Buletinele de vot erau prost întocmite (în unele „judeţe“ erau constituite din două foi de hîrtie cu numele candidaţilor, şi alegătorului i se cerea să voteze în dreptul fiecăruia, marcînd da doar la unul, şi nu la ceilalţi – ceea ce a generat nenumărate controverse cu privire la puzderia de situaţii apărute ca urmare a acestei complicaţiuni, vă imaginaţi cum e cu poporul, unii au pus doar un da şi gata, alţii mai mulţi de da, alţii doar un nu, în fine, toate variantele posibile existau în urne) sau logistica de la secţiile de votare fusese inadecvată (în unele locuri, se vota prin capsarea numelui candidatului dorit cu un fel de cleşte, cam ca cel folosit nu de mult de controlorii CFR la controlul biletelor, iar cleştii se înfundaseră de prea multă folosire şi multe buletine nu erau „găurite“ corespunzător, ci doar îndoite, evident în dreptul unui nume – de aici a pornit controversa dacă aceste buletine pot fi socotite valide, cînd s-a spus că da, a început nebunia căutării urmelor pe buletinele de vot negăurite, cu scene de comedie isterică, în care membri ai comisiilor electorale se certau ca la uşa cortului cu un buletin de vot în mînă, unul pretinzînd că vede clar urma cleştelui neputincios, în dreptul unui nume, iar altul jurîndu-se că nu vede nimic sau că o vede în dreptul altuia). Ce mai, o nebunie întreagă!

Numărătorile se prelungeau în renumărători, presa dădea drept cîştigător o zi pe unul, a doua zi pe celălalt, taberele politice dădeau în fiecare zi în judecată pe cîte cineva, tensiunea creştea, pericolul decredibilizării votului era foarte real, Curtea Supremă a trebuit să intervină, în sfîrşit, tevatură, nu glumă. În acele zile, încă, preşedintele Clinton transmitea naţiunii mesaje de calmare, cerea răbdare, explica de ce e important să nu existe greşeli, mai bine mai aşteptăm o zi-două, că n-o fi foc, dar să ştim sigur că cel dat cîştigător e chiar cîştigătorul, că dacă ne grăbim şi greşim, cine ştie ce mai iese de-aici etc. Urmăream de la faţa locului desfăşurarea evenimentelor, cu gura căscată – brambureala, pe care o vedeam în cea mai avansată democraţie  a lumii, în cel mai important moment politic al vieţii ei (alegerea preşedintelui), mă uimea. Nu mai puţin adevărat este că şi felul în care s-a ieşit din această jenantă situaţie a fost admirabil. Politicienii decisivi şi societatea americană în ansamblul ei au tratat cu maturitate defecţiunea administrativă şi nu au lăsat ca acea controversă să umbrească autoritatea şi puterea Americii, la ea acasă şi în lume. Nu vreau să mă gîndesc ce s-ar fi întîmplat la noi într-o situaţie similară! În fine, nu vreau să mai divaghez acum, aşa că revin la ceea ce voiam să vă spun.  Dintre vorbele rostite în acele zile, de Clinton, preşedinte în exerciţiu pentru încă două luni, una, devenită titlu de gazetă imediat după rostire, mă urmăreşte şi acum. Era aşa: „Poporul a vorbit. O să ne ia cîteva zile ca să înţelegem exact ce a spus.“ De cîte ori vine vorba despre popor, mi se pare esenţial să nu uităm că vorbele sale, chiar dacă sînt răstite pînă la strigăt, scandare-n piaţă sau rapoarte reci ale ONG-urilor, chiar dacă sînt urlet revoluţionar înăbuşit în sînge, ori doar vot nuanţat în urne, nu sînt niciodată foarte clare. Ia un timp ca să poată fi pricepute.  

Ascultarea poporului este o treabă foarte complicată. Necesită înţelepciune, răbdare şi o nesfîrşită iubire – ca să asculţi cu adevărat ce spune poporul, chiar trebuie să fii patriot. Cum patriotismul este floare rarisimă pe maidanul românesc de astăzi, mă îndoiesc că cineva chiar vrea să asculte poporul. Şi nu mă refer aici doar la politicieni – ei sînt oameni care s-au apucat de politică pentru că simt că poporul trebuie să-i asculte pe ei, şi nu invers. La noi, fiecare dintre cei 22 de milioane de români e convins că ştie mai bine decît toţi ceilalţi ce-i trebuie României. Românii înşişi nu par să fie interesaţi de ceea ce spune propriul popor. Singurii care au urechea ciulită la vocea poporului sînt scriitorii, actorii şi regizorii de film. Ei sînt în permanentă căutare de autenticitate şi, de aceea, urmăresc atent şi sensibil poporul, în mai toate manifestările lui. Aşa se face că ascultarea poporului a devenit o melancolie. Dar nu trebuie să fim trişti – şi la case mai mari e ca la noi! (Cît de bucuroşi sînt românii cînd aud asta!) Săptămîna viitoare, vă voi povesti despre felul în care urechile cele mai importante ale Planetei ascultă vocea popoarelor. Poveste deloc melancolică.

Sever Voinescu este avocat şi publicist.

Mai multe