Şi dacă mai bine nu se poate?

Teoretic, sîntem bine. L-am urmărit pe premierul Tudose prezentînd în Parlament situația la zi și sîntem bine. Avem „cea mai mare creștere economică din Europa“. Cresc investițiile, a crescut și salariul mediu. Producția agricolă are, la rîndu-i, o evoluție care face telejurnalul TVR din anii ’80 invidios. Sigur, mai sînt sincope, pe ici, pe colo, dar asta sigur vine de la amărîtul acela de guvern tehnocrat. O sincopă, un accident în anii de prosperitate promiși de PSD. Dar acum e bine, e foarte bine.

În același timp, sentimentul că un cerc se închide, iar România se retrage în sine e tot mai prezent. O simt cele cîteva mii de oameni care se adună încă duminica prin piețele orașelor mari. Manifestațiile acelea disperat-amar-amuzate. O simt ONG-iștii care au militat ani de-a rîndul pentru Roșia Montană. O simt și promotorii transparenței în actul de guvernare sau ai anticorupției. Subiectele lor nu mai sînt priorități decît pentru grupuri minoritare. Și cel mai mult o simt cei care pleacă. Cei care se duc în alte părți, unde nu sînt obligați să înmagazineze la un nivel intim o întreagă istorie de eșecuri și jumătăți de măsură ale națiunii din care fac parte. Cei care se duc în țări de unde pot privi exclusiv spre viitor, fără să aibă responsabilitatea eșecurilor trecute ale comunității.

Liberalism? N-avem. Cele două partide nominal liberale sprijină referendumul pentru modificarea Constituției. A rămas USR pe cealaltă parte, dar întrebarea e dacă USR mai există. Sau dacă a existat într-adevăr vreodată.

Mai strict, avem opoziție? Sigur că peneliștii fac schimb de ironii grosiere prin Parlament cu premierul, dar cîtă încredere poți avea într-un partid al cărui program electoral conținea, în mare, cam aceleași lucruri grave pe care azi le critică în interacțiunea moale cu Puterea?

Observa Sorin Cucerai, la un moment dat, că tradiția democratică românească e recentă și foarte scurtă. Vreo 25 de ani. Insuficienți. Fie și numai dacă ne uităm la cît de slabe sînt partidele românești sau la felul în care se fac ierarhiile în societate.

Putem remarca și valurile de furie provocate de refugiați sau de comunitatea gay sau, și mai grăitor, isteria naționalistă emanată din interacțiunea unui oarecare cu o vînzătoare din secuime care nu reușește să comunice în română. Din nou, ne dăm seama ușor că anii ăștia au fost prea puțini.

Au fost ani în care instinctul izolaționist a fost amorțit. A fost în retragere de teama lumii noi. Însă imediat ce România a priceput că lumea nouă în care a intrat după 1990 (cu toate formele legale abia în 2007) e chiar liberă, a interpretat această libertate iresponsabil, dîndu-și voie să se întoarcă spre sine. Iar cînd se privește în oglindă, României nu îi place ce vede. Și atunci se întoarce cu și mai multă furie spre interior.

Spun asta gîndindu-mă la Ludovic Orban, care a identificat inamicul în cele două sute de mii de beneficiari de ajutor social prinși într-o spirală perpetuă a sărăciei și a lipsei de șanse. Mă gîndesc și la sutele de parlamentari PSD care votează necritic aproape orice inițiativă servește intereselor private ale unui condamnat penal, uitînd că au doar rol de efemeride, iar copiii lor învață de aici că demnitatea nu plătește facturi.

S-au creat, în acești ani de libertate, rețele toxice de distribuție de rente și de acaparare a funcțiilor și demnităților publice care au făcut aproape imposibile gîndirea și acțiunea pentru binele public. Așa se face că, indiferent de cifrele din dreptul creșterii economice, decalajele dintre cei circa 100.000 de privilegiați ai „sistemului“ și restul populației se măresc. Serviciile publice se dezintegrează încet-încet, iar cel mai bun exemplu este probabil este cel al sistemului de sănătate care, deși beneficiază de sume din ce în ce mai mari, regresează vizibil într-o nepăsare criminală. Ar mai fi și sistemul de educație in interiorul căruia, cînd nu se prăbușesc școli, nu există manuale sau profesori pregătiți decent. Mobilitatea socială scade, iar războiul cultural bate la ușă sub forma amintitului referendum pentru Constituție. Am identificat inamicul. Cercul se închide.

E greu să nu te întrebi dacă nu cumva asistăm la sfîrșitul unei mici epoci de aur. Una în care am fi putut să o consolidăm, dar nu am reușit. Și dacă ăsta a fost „interbelicul“ nostru? Scurta noastră perioadă de dezvoltare și de deschidere care acum se încheie. Dacă revenim iar la vreo formă de autoritarism autohton (în România, pînă și comunismul a avut un specific național foarte ușor de identificat)?

Deja vedem cum, voluntar, mai-marilor zilei li se dedică omagii în presa privată. Deja vedem cum întregi grupuri sociale se tem să ridice vocea chiar și cînd sînt călcate în picioare de guvernări incompetente sau nepăsătoare. Întrebați-vă în ce țară din lume frauda odioasă de la Casa de Asigurări de Sănătate nu ar fi ridicat chestiunea responsabilității politice. În ce țară din lumea liberă condamnații penal pentru atac la instituțiile democratice ar fi condus Parlamentul? În ce țară din lumea liberă atît de mulți oameni acceptă pasiv noua ordine națională a rețelelor de fraudă financiară, intelectuală și morală? În care țară o întreagă populație se mulțumește cu atît de puțin cînd ar avea atît de mult de cîștigat?

Crește economia României, însă crește pentru cîțiva oameni. Și mai cresc șansele ca nu peste multă vreme să fim o națiune înconjurată de ruine în mijlocul cărora strălucește ecranul televizorului cu diagonală mare pe care tocmai l-am cumpărat.

Dacă avem noroc, s-ar putea să ne arate cașcaval. Sau apă caldă. Sau medici reali. Nu e clar dacă vom mai reuși să citim subtitrarea. 

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.