Shakespeare și genul ambiguu

4 noiembrie 2021   PE CE LUME TRĂIM

Există o prejudecată critică, aceea că Lady Macbeth ar fi o mulier impotens (aici l-am citat pe Eugen Lovinescu), travestită, cum ar veni, în bărbat, capabilă adică de orori şi ambiţii ieşite din zona tipologiei tradiționale feminine. Argumentul adus în sprijinul ipotezei este un monolog inaugural al eroinei, unde anumite invocaţii oculte trezesc, într-adevăr, suspiciuni de ambiguitate sexuală. Spune viitoarea regină a Scoţiei: „Voi, duhuri ce daţi gînduri ucigaşe, / Stîrpiţi femeia-n mine şi turnaţi-mi / Din creştet pînă-n tălpi cruzime oarbă”. În plus, ea cere – fără echivocuri atenuante – ca laptele matern să-i fie transformat, instantaneu, în sînge vîscos de războinic. O cercetătoare engleză cunoscută – Marilyn French pe numele ei – a demonstrat deja că întreaga tragedie în discuţie se articulează în jurul a două simboluri cu valoare, pînă la urmă, mentalitară: laptele (o metaforă a culturii feminine prin excelenţă) şi sîngele (un motiv pregnant al civilizaţiei masculine, barbare, bîntuite de obsesia eroismului). Prin urmare, pentru a fi aptă de ascensiunea socială plănuită (şi colorată sangvinar, din belşug, mai apoi), Doamna Macbeth trebuie să-şi schimbe identitatea de gen. E nevoită să adopte regulile mentalităţii masculine, pentru a învinge într-o lume condusă de bărbaţi. Unii critici, convinşi de travestiul sexual şi spiritual al personajului, au vorbit despre o influenţă istorică asupra lui Shakespeare – aceea a Elizabetei I. Odată cu venirea impetuoasei urmaşe a lui Henric al VIII-lea în vîrful piramidei politice englezeşti, istoria pare nevoită să accepte faptul că singularitatea masculinităţii stă în clișee şi nu neapărat în fapte. Femeile pot face munci de bărbat cu eficienţă şi succes. Singura cerinţă este ca doamna ajunsă în asemenea situații să accepte necondiţionat „modificările” structurale care se impun. Nimic mai evident decît acest adevăr, au exclamat la unison exegeţii respectivi, referindu-se la comportamentul dual al Doamnei Macbeth. Ea se transformă deliberat în „războinic cu sînge vîscos”, depăşindu-şi, prin voinţă, fragilitatea feminină.

Problema e că interpretarea critică s-a blocat în acest model analitic, impunîndu-l ca axiomă, ca prejudecată culturală. Aproape nimeni nu mai vrea să observe feminitatea din Lady Macbeth, prezentă în tragedie, în ciuda tuturor „inversiunilor” de gen şi „mutaţiilor” comportamentale. În primul rînd, Lady Macbeth rămîne o doamnă autentică, în viziunea majorităţii nobililor (rivali sau nu) care se mişcă pe lîngă noul rege al Scoţiei. Iată ce-i spune Macduff (intuim) frumoasei regine: „Bună doamnă, / Nu-i pentr-auzul tău ce pot eu spune, / Căci vestea ar ucide o femeie / Cînd ar pica-n urechea ei” (ironia face ca Macduff să se refere la uciderea lui Duncan, la care Lady Macbeth nu doar a participat, mînjind gărzile adormite cu sîngele regal, dar, într-un anumit sens, a provocat-o, arătîndu-se chiar mai puternică decît soţul său pe parcursul terifiantei nopţi a asasinatului). Apoi, soţia lui Macbeth este mamă, preocuparea pentru postura maternă – deşi discutabilă în monologul inaugural – dovedindu-se ulterior centrală. În sfîrşit, în afară de scena unde se duce personal să întindă sîngele lui Duncan pe soldaţii leșinați (şi atunci, exasperată de nevrozele lui Macbeth pe care îl numeşte, ilustrativ, „nevolnic suflet”), Doamna Macbeth nu acţionează niciodată nemediat, proiectîndu-şi, atent, dorinţele, ambiţiile şi visurile asupra soţului (devenit instrument). În fond, aici se află, cred, nodul gordian al personalităţii reginei. Ea pare prea puţin o femeie „în travesti” mental (adică după un eventual „transplant” de masculinitate). Dimpotrivă, ne sugerează mai curînd feminitatea autentică, plenară, neştirbită de umbra vreunei influenţe „falocentrice”. Doamna Macbeth subjugă voinţa unui războinic (Macbeth) şi, prin mijlocirea lui, ca printr-un sofisticat echipament de protecţie, transformă lumea din jurul său în conformitate cu modelul propriu de gîndire şi aspiraţie. Regina vorbeşte adesea în locul lui Macbeth (făcîndu-ne să-l suspectăm mai degrabă pe el de posibile modificări… identitare), asumîndu-şi duritatea istoriei indirect, prin armura încercată a Contelui de Cawdor. Vrăjitoarele care apar în debutul tragediei trimit – în cîntecul lor obscur şi, aparent, iraţional – la această răsturnare a valorilor şi impresiilor într-un spațiu în care referinţele se schimbă, nu însă și identitățile ori, cum ar veni, „genurile”: „Ce-i frumos e slut, ce-i slut, frumos”. Să admitem, regina, ca orice femeie modernă care se respectă, este numai regizorul din culisele tragediei lui Shakespeare, nu și actorul principal.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Filozofia lucrurilor mici, Editura Junimea, 2020.

Mai multe