Sfîrşitul lumii a venit deja

11 septembrie 2008   PE CE LUME TRĂIM

Acceleratorul de particule e mic copil: în orice cazan cu ţuică din judeţul Argeş se află mai mulţi protoni şi neutroni decît la CERN, capabili să facă ce vor ei cu capul tău şi mai apoi cu ficatul. Moleculele mai complexe conspiră şi ele să ne omoare, cînd stau înghesuite, aşteptînd o brichetă, în ţigara din buzunar. Mase şi mai mari de atomi în mişcare rapidă ne pîndesc pe stradă, îndeosebi pe trecerea de pietoni. Deasupra tuturor, Cosmosul dă în noi cu particule şi uite - slavă Cerului! - am scăpat pînă acum... Nu se mai poate spune mult despre fantasma sfîrşitului de lume după Lucian Boia. Cine-i mai găseşte cartea (cred că la Editura Humanitas, în română) realizează repede că sfîrşitul lumii e o temă culturală oleacă mai puţin importantă decît sexul şi doar cu ceva mai presantă decît foamea. Omul muritor îşi doreşte o spaimă mai mare decît simpla lui plecare de pe lume: spaima lumii întregi că se duce şi ea. Na, să-ţi fie învăţătură de minte, dragă lumeo! Şi, de fapt, asta se întîmplă. Lumea, aşa cum o ştim, s-a terminat demult. Spre orice destinaţie e un avion. Pentru orice pustiu există două ghiduri pe net şi-un Michelin. Avem hărţi ale munţilor de sub apă şi mapping genetic, care ne spune de ce în seara asta vom comanda hamburger şi nu salată. Ştim de ce steaua aia care luminează ziua produce arsuri cînd ţi-ai uitat crema de plajă. Ştim cît de departe e totul şi cît de imposibil (o fi ok construcţia asta gramaticală?) să determini poziţia pe orbită a unui electron în jurul nucleului. Ştim care sînt limitele noastre şi tocmai asta e tragic: nu putem face o rachetă destul de mare încît să ajungem măcar pe Marte. Nu putem, că trăim prea puţin, să încercăm un drum pînă la stele. N-avem cum să rezolvăm problema levitaţiei şi nici un motor pe care l-am inventat nu merge cu apă. Sîntem copiii mecanicii clasice, pasageri pe un vapor cu aburi galactic, săraci care se înghesuie la masa cunoaşterii, pe care ipoteticii extratereştrii sigur o posedă. Că lumea s-a terminat mai demult ne-o spun şi bisericile. Pline, cînd orice carte de fizică demontează jumătate de Biblie sau Coran sau Tora. Cînd cauţi să uiţi ce-au descoperit generaţii şi generaţii de nebuni şi eretici şi atei, ce semn e ăsta? Şi unde să-i căutăm înţelesul? În nici un caz la acceleratorul de particule. El ne va spune că lumea e făcută din bucăţi din ce în ce mai mici, fără ca asta să ne ajute să producem o emisiune de cultură la care ratingul să fie de 82%. Sau un simpozion pe teme de libertatea cuvîntului în Tibet. Sau completaţi cu ce vreţi şi vi se pare important, pentru că fiecare are lumea lui, vie, chiar şi cînd lumea noastră, a tututor, a murit demult. Dar chiar şi dacă lumea s-a terminat, există motive să te zbaţi, tot aşa cum, în America, un faliment e semn de sănătate a economiei şi curaj individual. Poţi s-o iei de la capăt şi capătul e acolo unde lumea se sfîrşeşte. Poţi să continui să cauţi o lume mai mică, una diferită, una despre care nimeni nu ştie nimic. Iar dacă Pămîntul se distruge, n-ar fi de miliarde de ori mai frumos să piară în căutarea cunoaşterii? N-ar fi mai frumos să murim ştiind decît să ne omorîm între noi în ignoranţă? Giordano Bruno, credeţi că ăsta e un accident? Galileo, nu merită răzbunat? Laşităţile a milioane de oameni care s-au mulţumit cu crede şi nu cerceta n-ar trebui şi ele legate şi tîrîte prin colb, în triumful final al curiozităţii umane? Eu zic că sfîrşitul lumii e mai degrabă un exemplu pentru noi toţi. Curiozitatea a omorît doar pisica. Pe noi ne face ceea ce sîntem. Fără curiozitate, umanitatea e o sumă de aurolaci, trăgînd pe nas tradiţii şi ritualuri, serviciu şi acasă, tinereţe şi bătrîneţe şi nici un fel de sens... Tocmai de aceea, eu zic mergi şi cercetează, domnule fizician! Sînt gata să renunţ la planeta asta pentru tine. Hai, că oricum nu era nouă, nu e nici un deranj...

Mai multe