Sfîrîiac și gulgută
Cuvîntul sfîrîiac are o aură culturală, pentru că apare în amintirile despre Ion Creangă: cea mai cunoscută dintre evocări este un text al lui Artur Stavri, publicat în revista Șezătoarea în 1899; acesteia i se adaugă și o versiune povestită de Sadoveanu, în Anii de ucenicie. Dincolo de prestigiul asocierii cu un scriitor clasic, cuvîntul rezistă prin ingeniozitatea poveștii pe care o condensează. Sfîrîiacul oferă o surpriză lingvistică: vorbitorul care nu îl cunoaște va descoperi, sub aparența unei denumiri de unealtă, un act complet lipsit de utilitate practică; un termen care pare tehnic ascunde de fapt un joc onomatopeic. Snoava pe care aflăm că o povestea Creangă circulă în mai multe versiuni: în esență, un fierar incapabil să producă ceva util dintr-o bucată de fier (pentru că îl micșorează fie prin furt, fie din nepricepere) reduce treptat promisiunile făcute clientului său: de la un fier de plug se ajunge la topor, la bardă, la clește și apoi la sfîrîiac. Acesta din urmă e pur și simplu bucata de fier înroșită în foc și apoi aruncată în apă – unde sfîrîie. Ca în celebrul schimb de mărfuri din „Dănilă Prepeleac“, de la o valoare consistentă se ajunge la ceva complet nesemnificativ. Povestea e simpatică pentru că lasă loc unei anumite ambiguități: sfîrîiacul poate fi considerat o simplă păcăleală, o impostură, un supărător substitut de unealtă, dar e și un act gratuit care oferă alternativa jocului, a plăcerii estetice, compensînd pînă la urmă paguba materială.
Sensul curent al cuvîntului preia mai curînd atitudinea ironic moralizatoare: chiar în amintirile despre Creangă se arată că acesta ar fi povestit snoava pentru a transmite o judecată negativă asupra unui text pe care îl considera fără valoare: un simplu sfîrîiac.
Cuvîntul nu apare în DEX, dar a fost înregistrat de alte dicționare: de tezaurul academic (Dicționarul limbii române, DLR) și de versiunea care îl rezumă (Micul dicționar academic – MDA), de Noul dicționar universal (NDU) și Dicționarul explicativ ilustrat (DEXI). În DLR, sfîrîiac este considerat un cuvînt regional, specific Moldovei, definit ca „zgomotul produs de un fier încins cufundat în apă” și ca „lucru lipsit de însemnătate”. De fapt, sfîrîiacul are și alte sensuri decît cele glumețe, termenul denumind și unele jucării tradiționale care aveau ca scop să producă, prin învîrtire, un anumit sunet. Rămînem totuși, prin acestea, în zona ludicului. Dicționarul-tezaur înregistrează accepții descrise de Tudor Pamfile în Jocuri de copii (1906) și consemnate în atlasele lingvistice: cuvîntul poate denumi un fel de zbîrnîitoare (sfîrîiac, sfîrîitoare sau sfîrîioc), construită dintr-o nucă golită de miez, din ață și un știulete de porumb; de asemenea, o jucărie mai simplă, care face să zbîrnîie un nasture prins pe o ață răsucită; în fine, e și un nume regional pentru titirez (a cărui învîrtire poate fi însoțită, după Pamfile, de un cîntecel care începe cu „Sfîr, sfîr, sfîrîiac”, p. 77).
În uzul curent, sfîrîiac are sensul „lucru inutil”, „lucru prezentat cu pretenții nejustificate și care sfîrșește prin a dezamăgi”: „A ieșit un sfîrîiac din tentativa de a face front comun pe situația din agricultură” (moldova.europalibera.org, 2020). Ambiguitatea lui fertilă poate fi recuperată prin autoironie; recurența sa în jurnalul lui Radu Vancu îl remotivează, conferindu-i dramatism și complexitate, în contexte surprinzătoare: „Fie poezia mea cît de sfîrîiac – pentru mine și-a făcut treaba”; „Iată, deci, cum stau lucrurile – sfîrîiacul e supratema jurnalului meu; care e pauză între un sfîrîiac și absența acestuia. Nu că asta m-ar stingheri cumva; sînt un om pe care sfîrîiacul lui îl umple de liniște”; „Poezia, sfîrîiacul ăsta care ne ia mințile” (Zodia Cancerului, 2017, p. 83, 167).
Pe la mijlocul secolului al XX-lea, un scenariu asemănător celui al sfîrîiacului s-a construit în jurul unui alt cuvînt. Cu totul absent din dicționare (cu excepția celor de argou), termenul gulgută a avut un oarecare succes, circulînd în anumite medii urbane și apărînd chiar în presa vremii, în articole satirice; după 1989, a fost un cuvînt întîlnit destul de des în evocări din interior ale mediului vechii Securități. Sensul cuvîntului gulgută s-a îndepărtat de ideea de inutilitate, acesta devenind mai curînd un echivalent pentru minciună, păcăleală, știre falsă. Producătorul de gulgute e numit gulgutar sau gulgutier. Originea cuvîntului e necunoscută și nu neapărat onomatopeică (e posibil să fi fost un împrumut resemantizat sau o pură creație expresivă), dar explicațiile care i s-au atribuit în epocă sugerau o motivație asemănătoare cu a sfîrîiacului. Asemănarea e doar parțială, dar merită semnalată: „Cum nu știți ce-i aia gulgutar? Nici gulgutele nu știți cum sînt? Asta-i pur și simplu lipsă de cultură... Să vă explic: meseria nu e grea, dar e bănoasă. Iei cutii de conserve goale, de cremă, bidoane de ulei, tinichele, le găurești și le dai drumul în apă. Una cîte una, sau chiar la toate odată. Cînd se scufundă, fac: gul... gul... gul... gulll. Asta-i tot, Ce, e mare lucru? Să tot fii gulgutar!” (Lucian Zatti, „Gulgutarul“, articol în ziarul Înainte, 1963). Scenariile inutilității agreabile (deși condamnate social) seamănă: e suficient să aruncăm în apă obiecte și să ascultăm sunetul scufundării lor.
Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).