Sfidări banale

La sfîrșitul săptămînii trecute, Bucureștiul a fost, din nou, scena unui marș de protest. Sub umbrela unui mesaj generic, mai multe mii de persoane au cerut, printre altele, depolitizarea Curții Constituționale și demisia premierului Mihai Tudose, considerat nedemn pentru funcția pe care o ocupă în prezent.

Participarea a fost mult mai redusă decît la alte mitinguri de acest fel, iar una dintre explicații stă în temele mitingului, excesiv de tehnice și obositoare pentru cetățenii de rînd. Deciziile CCR au nuanțe, iar presupusul plagiat al premierului e și el, deocamdată, sub dubiu. Nu intru în detalii, dar cred că deja enervările clasei active românești își pierd încet-încet concentrarea. Sigur că deciziile CCR sînt criticabile și bănuielile privind lipsa de autonomie a judecătorilor ei legitime. La fel și discuțiile despre cariera academică a premierului sau calitatea îndoielnică a membrilor guvernului. Toate acestea sînt subiecte valide, însă cred că atenția ar trebui îndreptată totuși către sursa politică a acestor nemulțumiri.

A trecut cumva în plan secund faptul că al treilea om din statul român este un condamnat penal pentru fraudarea unui referendum. Un om care minte senin și zîmbește ironic ori de cîte ori i se pune o oglindă în față. Altfel spus, în căutarea unei societăți drepte și oneste, militanții civici au început să trateze simptome neclare în loc să se ocupe de maladia evidentă care le generează.

Dl Liviu Dragnea încă este considerat partener politic de către opoziție și își folosește puterea pentru a genera și mai multă putere. În fapt, România e, zilele astea, un soi de domeniu privat al cărui administrator, arendaș dacă vreți, se mai schimbă din cînd în cînd, după voia și nevoia președintelui PSD. Nu e clar cînd a devenit Liviu Dragnea tolerabil, dar faptul că e din ce în ce mai puțin contestat (aproape deloc la nivelul opoziției formale) e un semn evident al scufundării României în cinism.

Am amintit în acest spațiu despre neplăcerea evidentă cu care oficiali ai unor guverne străine vorbesc despre dl Dragnea. Și scriam atunci că reacția inevitabilă este aceea de exasperare neputincioasă: „E treaba voastră, a românilor“. Am însă îndoieli majore că există prea mulți români care răspund afirmativ atunci cînd sînt întrebați dacă vor ca deciziile privind banii, educația și sănătatea lor să fie luate de un infractor. În fapt, cel mai mare truc al lui Liviu Dragnea este acela că reușește să își creeze această imagine de individ atotputernic și inevitabil. Are mulți complici. De la minionii ridicoli pe care îi trimite la TV să îi poate mesajele pînă la jurnaliști care și-au uitat autonomia și diverși practicanți ai relativismului public.

Însă președintele PSD și al Camerei Deputaților nu este nici atotputernic, nici inevitabil. E doar un navigator iscusit care profită de calcule de moment ale celor care ar putea să îl împingă înapoi în penumbra în care îi este locul. De la colegii lui din PSD pînă la oamenii de afaceri care fac anticamera și reprezentanții Opoziției care au uitat să îi conteste legitimitatea. Deputații care se lasă conduși în ședințele Camerei fără să îi amintească zilnic de condamnare, președintele României care îl primește la Cotroceni și organizațiile profesionale, sindicale și civice care îi cer ajutorul.

Principalul distribuitor de rente și indulgențe al României are acest merit dubios: a reușit să îi facă pe toți cei cu care intră în contact să se simtă mici și neputincioși. Pînă și manifestanții de pe străzile Bucureștiului l-au acceptat. Acum țintele lor sînt persoane de rangul doi, avataruri ale domnului Dragnea, la care chiar domnia-sa va renunța dacă devin inutile. Ținte false menite să obosească neprietenii și să ducă la acceptarea narațiunii pe care infractorul din fruntea Camerei Deputaților o dorește dominantă. Este – și trebuie să îi recunosc asta președintelui PSD – o mostră de abilitate fantastică. Scriu abilitate, dar mă gîndesc la șmecherie. Dar mai e o explicație acolo și aceea stă în slăbiciunea tot mai evidentă a instituțiilor românești.

Mi s-a părut aproape ironic să citesc într-o investigație Rise Project faptul că procurorii brazilieni se interesează de afacerile de peste Ocean ale lui Liviu Dragnea. Procurorii brazilieni. Întrebarea firească e dacă există vreo urmă de interes la nivelul omologilor lor români. Dezvăluirile Rise privindu-l pe acest om, care de mulți ani de zile trăiește din salariu de la stat, dar a văzut Brazilia mai des decît Clujul, au început cu ceva vreme în urmă.

Și pentru că veni vorba despre salariul domnului Dragnea, poate ar trebui să i se transmită admirația pentru felul în care își gestionează relațiile de familie. Probabil este un monument de empatie și o prezență permanentă. Asta e probabil singura explicație coerentă pentru donația sub formă de limuzină primită de la rude. Un gest rar care ne obligă cumva să ne amintim pios de mai faimoasa mătușă Tamara a lui Adrian Năstase care, la rîndu-i, a arătat că știe să prețuiască valorile familiale.

Liviu Dragnea sfidează România în fiecare zi. Și România acceptă. A devenit banal să o disprețuiești. 

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.