Senzaţional! <i>Mama presei cere ca moartea ei să fie răzbunată</i>

9 aprilie 2009   PE CE LUME TRĂIM

Deci presa a ajuns la ştirile de la ora 5 (Mişule*, sper că eşti atent pe undeva!). Frumoasa ironie, tocmai în Dilema veche! Am citit numărul de săptămîna trecută cu Moartea Presei cum citea bunica, în anii ’80, rubrica de decese din România liberă. "Familia şi prietenii anunţă cu nesfîrşită durere trecerea de printre noi a Ziarului Cutare, după o lungă şi grea suferinţă (ca alternativă, în caz de accident, fulgerătoare). Nu te vom uita niciodată, Cutare, vei rămîne mereu în sufletul nostru. Comemorarea şi parastasul, la capela din Piaţa Presei Libere. Dumnezeu să-l ierte, să-l odihnească!" Cum adică? Presa trage să dea colţul, tocmai în anul fericit în care cel puţin trei ziare au raportat creşteri de tiraje? Presa e pe moarte tocmai în deceniul în care nu zeci şi sute, ci chiar mii de oameni s-au apucat de presă la ei în bucătărie sau dormitor, sub formă de bloguri, reţele de socializare şi chiar ziare virtuale de tip one-man-show? Presa e pe moarte tocmai în vremurile în care presa îţi spune ce să discuţi acasă cu nevasta şi la serviciu, cu colegii? Haida-de! E ca şi cum ai spune că moare sado-masochismul în anul în care producătorii de bice primesc, în sfîrşit, raft de bice şi căluşe în supermarket. E ca şi cum ai spune că moare industria auto, în epoca în care nici un cetăţean n-are curul mai mic de 2000 de centimetri cubi, fiecare dobîndit de la statul pe scaun, la volan. E ca şi cum ai spune că nu mai e la modă respiratul, că nu se mai poartă suflatul mucilor (în fasole sau oricare alt fel de mîncare la care vă puteţi gîndi), că a ieşit din trend bîrfa la coafor şi tămîia la biserică. N-are cum! Presa e bine mersi. Totul e să nu fii fixist: presa e ce face Zoso şi ce face Badea, chit că nu se înghit (cam ca SUA şi URSS în timpul Războiului Rece). Presa e ce face Libertatea şi ce face Ciutacu. Presa are o singură cerinţă, de fapt, pentru a i se elibera certificat de naştere: să fie consumată şi să nu fie vorba de ficţiune. Asta e tot, n-ai nevoie nici de studii, nici de enciclopedii în cap, nici (cîteodată) de verificare din trei surse. Presa e ce oamenii cred că le aduce informaţii despre realitate. Nu e realitatea însăşi, de-aia şi cerinţele de veridicitate sînt mici. Cui îi pasă? Problema decesului presei e un zvon care vine însă dintr-un mic detaliu adevărat. Presa clasică mai respiră. Banii ei sînt însă pe moarte. Soluţia "eu scriu, voi daţi reclamă în aceeaşi pagină, eu trăiesc" e astăzi ameninţaţă de modelul blogger-ului întreprinzător "eu scriu, eu fac reclamă, voi plătiţi, eu abia îmi duc zilele". Altfel spus, oamenii cu talent se vînd prea ieftin şi îi ameninţă pe oamenii cu talent lansaţi acum 10-15 ani, care nu mai pot vinde aceiaşi castraveţi pe care net-ul ţi-i aduce gratis în casă, de la alţi furnizori, din care unii îi şi taie în felii, cum îţi place ţie. Problema asta se va rezolva însă de la sine: talentul va găsi căi să se vîndă, iar noi vom accepta noi graniţe între moralitate şi comercial, tot aşa cum am acceptat în televiziune, cînd am văzut primul bemveu care frîna în faţa casei eroinei din telenovelă. De fapt, adevărata durere e a gazetarilor după model clasic. Ei sînt în situaţia actorilor de kabuki, un gen de teatru tradiţional japonez, în care regulile sînt aceleaşi de 1500 de ani sau cam aşa ceva, care încearcă să se bată cu prima ecranizare americană, în care lumea se mişcă, rîde şi se pupă ca în viaţa reală. Problema presei e că înjurătura, scuipatul, băşina, strigătul îi par încă deplasate. Chiar şi gazetarii care fac presă de succes, vandabilă, o fac cumva cu jenă. Părinţii îi întreabă acasă "măi mamă, dar de ce daţi voi atîtea crime şi orori?". Prietenii fac mişto de ei la o bere. Şi aşa mai departe, dar nu foarte departe. Mai exact, pînă la bancă. Pentru că despre asta e vorba cînd moare o industrie: despre faliment. Şi nu, nu-mi vorbiţi despre ăla al moravurilor. Pentru că nimeni nu şi-a luat încă frigider cu cardul de credit moral. Presa e aia pe care o citeşte şi prostul, şi ATM-ul. Restul e mulţime care se află în treabă. * Mişu: amic de-al meu care a inventat formatul ştirilor de la ora 5. Acum se odihneşte, la adăpost de munca veritabilă de presă, într-o poziţie managerială!

Mai multe