Semnificațiile unei procesiuni

20 octombrie 2021   PE CE LUME TRĂIM

Vă propun o ultimă secvență din seria analizelor antropologice ale lui Robert Darnton (din Marele masacru al pisicii). E vorba despre un vechi ghid anonim, de prezentare a orașului Montpellier, elaborat, cel mai probabil, de un burghez tradițional francez şi intitulat État et description de la ville de Montpellier fait en 1768 / Starea şi descrierea oraşului Montpellier, făcută în 1768. Prezentarea a fost organizată după tiparul unei procesiuni post-medievale franceze. Lucrul nu trebuie să surprindă. Aceste „procesiuni generale” erau frecvente în universul premodern european, avînd conotaţii simbolice, dar şi funcţionalităţi butaforice. Din cînd în cînd, ne spune antropologul, diversele categorii ale societăţii se expuneau publicului în interiorul unei parade, pentru a consfinţi – pe viu – infrastructura ordinii sociale. Prin urmare, Montpellier-ul văzut de scriitorul nostru fără nume pare, la rîndul lui, să-şi etaleze identitatea urbană ca parte dintr-o procession générale. „Prima stare” (clerul înalt) venea în frunte, după regula însemnătăţii ordinelor religioase (Les Pénitents Blancs, cu veşminte lungi şi glugi, urmaţi de La Vraie-Croix, Tous les Saints şi Saint Paul, acoperiţi, umil, de haine făcute din pînză de sac). După clericii de vază, apăreau orfanii urbei (cazaţi la Hôpital Général), în uniforme gri, aspre. Prezenţa lor la acest nivel elitist se justifica printr-un tîlc de fineţe: „Desfăşurarea semnifica angajamentul oraşului de a avea grijă de săracii săi, fiind în acelaşi timp şi o invocare a proniei divine, pentru că săracii erau consideraţi a fi mai aproape de Dumnezeu şi deci rugăciunile lor erau mai eficiente”. În urma lor, cu smerenie, mergeau clericii de rînd, în veşminte arhaice şi în conformitate cu ordinea sosirii ordinelor în oraş: Dominicanii, Cordelierii, Augustinii, Capucinii şi ceilalţi. Abia apoi se observa clerul mirean, „reprezentînd grija pastorală (la cure) pentru sufletele din cele trei parohii ale oraşului”. Crucea anunţa sosirea episcopului, care preceda, în realitate, apariţia chivotului cu Sfînta Împărtăşanie. Obiectul era purtat pe umeri, într-un altar bogat, ascuns privirii de un baldachin, de către cei şase consuli ai urbei. Aceştia constituiau rangurile (laice) cele mai înalte ale municipalităţii.

Trei dintre consuli proveneau din rîndurile „gentilomilor”, ale „burghezilor respectabili” şi ale „legiştilor” (avocaţi ori notari), ceilalţi trei reprezentau diverse „meserii onorabile” (métiers honnêtes): aurari, peruchieri, rachieri, tapiţeri etc. Un detaşament de gărzi în uniformă însoţea nucleul procesiunii. Alţi funcţionari municipali importanţi defilau mai în spate, fiecare după rangul şi semnificaţia sa în sistem. Prima grupare era instanţa judecătorească supremă (La Cour). În capul lor păşea guvernatorul provinciei, „un nobil cu sînge albastru care prezida curtea în calitate de Premier Président”. Apoi apăreau bogaţii şi influenţii oraşului: procurori districtuali, grefieri, aprozi, consilieri, judecători şi ofiţeri. Cineva ar putea fi tentat să creadă că tot acest fast comunitar urmărea să încînte ochiul, avînd o conotație populistă. Nimic mai eronat, consideră Darnton. „O astfel de procession générale în Montpellier nu urmărea să-i înflăcăreze pe fani sau să stimuleze comerţul. Ea reprezenta expresia ordinii consacrate, corporatiste, a societăţii urbane; pe străzi, oraşul se exprima pe sine fără rezerve în faţa cetăţenilor săi.” Cu alte cuvinte, identitatea colectivă însăşi părea să fie cuprinsă, cu sacralitate, în codurile secrete ale paradei. Individul avea nume şi, implicit, personalitate în măsura în care putea fi integrat în schema socială, iar schema socială exista numai în raport cu „potrivirea” ei la regulile unei procesiuni. Dacă ipoteza e valabilă, atunci paradigma poate funcţiona şi invers, dinspre „procesiune” către „identitate”, aplicîndu-se oricărei ordini sociale. De aceea, mi-am imaginat societatea românească actuală în „secţiunile” unei tradiţionale procession générale. Rezultatele au fost însă dezamăgitoare. Cine ar trebui imaginaţi în postura „stării întîi”: politicienii, afaceriştii (de stat) ori funcţionarii corupţi? Tot aşa, cine vine în flancul de avangardă a paradei: preşedintele (compromis) şi premierul (demis) sau grupurile de interese aflate în spatele lor? Despre „prestigiu” şi „onorabilitate” în nomenclatorul „meseriilor” ce să mai spun? Universitarii şi medicii abia dacă mai prind astăzi un loc la peluză. Cohorta pauperilor (inflaționiști) a devenit, în plus, atît de numeroasă, încît, dacă ar merge în frunte pentru a obţine pronia divină, restul populaţiei (așa-zicînd „privilegiate”) s-ar pierde în praful scos de încălţămintea „armatei” eligibile de cazare la „Hôpital Général”. Ca atare, în absenţa unei ordini sociale, noi, românii actuali, părem fără identitate. Ca şi autorul descrierii Montpellier-ului de la 1768, sîntem nişte anonimi.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Filozofia lucrurilor mici, Editura Junimea, 2020.

Mai multe