Securist sau comunicator?

Din temele de acum 15 ani, multe par azi de-a dreptul fantasy: vînzarea ţării, moşierii, capitaliştii veroşi, dolarii falşi şi Securitatea reînviată. Pardon: ultimul item n-a fost niciodată cu adevărat demodat - iar comeback-ul de azi e la fel de explicabil ca şi cel al blugilor. Oamenilor le place pantalonul cum le place şi povestea: simplă, cu cusături trainice, buzunare acolo unde te aştepţi şi cu o anumită tradiţie. Numai că în tot scandalul acesta, un lucru esenţial e oarecum lăsat pe dinafară de comentatorii grăbiţi să-l treacă în rezervă sau la index pe Băsescu. Acel detaliu e relevanţa. Şi capacitatea poveştii de a schimba ceva în standing-ul public al personajului Băsescu. Chiar dacă aflăm nu-ştiu-ce-lucru-despre-el, asta nu-i va afecta nici rîsul şi nici capacitatea de a scoate perle pe care mulţimea le ia drept diamante şi le duce acasă, să le pună în vitrină. Băsescu, chiar Băsescu suspect-de-securistul va rămîne tot el. Nici o revelaţie nu-l poate doborî, nici un dosar. Se ştie, astea sînt probe de hîrtie, iar el are de partea lui inima şi sîngele care se grăbeşte în arterele publicului cînd îl aude. Pe Băsescu nu-l poate doborî (temporar) decît o răceală. Sau, doamne-fereşte, un accident care să-l lase fără corzile vocale sau să-i îndrepte ambii ochi în aceeaşi direcţie. Băsescu nu e despre trecut. Băsescu e despre un personaj de astăzi, viu, care nu se încurcă în hîrtii, fie ele şi cu antet "strict secret". De altfel, nici jocul nu mai e de-a securismul. Jocul e de-a tupeul. Astăzi ajung celebri cei capabili să-şi comunice bine emoţiile, fie ele reale sau inventate. Dacă e să strîngi într-un coş atributele pe care specialiştii în comunicare le cer de la elevii lor, ai să găseşti vocea, mesajul (scurt, puternic, uşor de transmis prin viu grai la o bere) atitudinea, mimica, limbajul corporal. Trecutul n-are nici o relevanţă aici, pentru că nu el determină (cel puţin la popoarele latine, atente la detalii exterioare) credibilitatea. Persuasiunea e o chestie de convingere, nu de demonstraţie. Şi aici mi-e teamă că sîntem mari consumatori de argumente frumos ambalate, uşor de digerat, bune la gust. Pe care le putem mai repede înghiţi, fără mare efort. Cum ar fi un zîmbet complice în colţul gurii - el doar spune mai mult şi are mai mari şanse să fie memorat decît o dizertaţie de 15 minute, cu citate din dosare. Pe de altă parte, simplul trecut de securist nu garantează succesul comercial sau politic. Ştiu o mulţime de foşti turnători care doar asta au rămas. Ba nu, unii s-au mai apucat de băut după revoluţie, poate deprimaţi de faptul că foşti colegi de delaţiune sînt azi milionari, nu doar oameni cu vise grele şi urîte. Altfel spus, foştii securişti nu sînt obligatoriu membrii confreriei care conduce ţara. În echipă au intrat de-a valma oameni cu trecut şi oameni fără. Indiferent de teoriile conspiraţiei, eu cred că esenţială în ascensiunea socială e dorinţa teribil de puternică de a urca. Nevoia dementă de a spune, chiar înainte de cea de a avea. Chiar şi şefii mafiei Clămparilor sînt de fapt nişte băieţi care au început prin a avea păreri, înainte de a le impune cu pumnul şi spada (sabia Ninja, pentru cunoscători). De fapt, au ajuns sus oamenii care au avut heliu în plămîni. Şi nu Securitatea i-a pus acolo, ci firea umană. Între calităţile care te fac celebru intră foarte rar capacitatea de a scrie un dosar - întrebaţi-l pe Gigi! Esenţială e capacitatea de a duce de nas (şi de buletinul de vot) mase largi de oameni, nu doar pe ofiţerul de caz... Nu vreau să-l apăr pe Băsescu aici şi nici n-am a mă teme de vreun angajament ascuns prin vreun sertar. Nu mă tem decît de plictiseală - iar cazul ăsta cu dosarele riscă să ne facă să căscăm. Ca să evităm riscul, ar trebui să nu ne mai batem pe nume, ci pe principii. Şi să cerem un lucru simplu: dosarele, toate, să le citim! Chiar şi pe-al lui Băsescu. Nici el n-are de ce să se teamă. Sînt sigur că era un personaj mişto chiar şi pe vremea cînd se exprima în scris...