Secolul chinezesc

O primă vizită a președintelui Statelor Unite în Europa și două evenimente la nivel înalt – summit-ul G7 al celor mai mari economii ale lumii și summit-ul NATO – au avut toate un punct comun de pe agendă: China. 

La ora cînd scriu acest text, președintele Joe Biden urma să se întîlnească cu omologul său din Rusia, după ce anterior îl descrisese drept „criminal”. Mai toți analiștii de politică externă se așteptau ca această întîlnire să fie una dificilă și fără vreun rezultat direct în afară de stabilirea unor linii de demarcație care vor fi baza relației dintre cei doi pentru următorii cel puțin patru ani. Orice întîlnire între șefii de stat ai Rusiei și Statelor Unite este un eveniment care va fi relatat pe larg, însă evenimentele de săptămîna aceasta certifică cumva faptul că, deși Moscova rămîne o preocupare majoră a Occidentului, locul ei ca principal adversar și sursă de preocupare este luat încet-încet de Beijing.

Iar rezultatele întîlnirii G7 arată acest lucru foarte clar. Liderii Statelor Unite, Canadei, Italiei, Franței, Regatului Unit al Marii Britanii, Germaniei și Japoniei s-au pus de acord că strategia chineză de investiții în infrastructura altor state trebuie contracarată cu investiții occidentale. Nu este clar cît va costa, cînd va începe și cui se adresează exact acest plan, însă teoria care a stat la baza elaborării lui e relativ simplă: investițiile chinezești vin cu un cost foarte mare pentru țările în curs de dezvoltare și sînt folosite de Beijing ca un soi de levier pentru mutarea acestor state în sfera de influență chinezească. G7 vrea să dovedească că ajutorul poate veni și fără condiții politice, iar democrația liberală, cu investiții transparente și reguli clare și egale pentru toată lumea, e în cele din urmă mai bună decît ambițiile insuficient calculate ale unui regim dictatorial și impredictibil.

În documentele oficiale ale G7 se face referire la o sumă de subiecte pe care China nu le-ar dori niciodată menționate – tratamentul aplicat minorității uigure (clasificat de Statele Unite drept genocid), eliminarea libertăților pentru cetățenii regiunii autonome Hong Kong și tensiunile din strîmtoarea Taiwan. Simpla amintire a Taiwanului într-o declarație oficială e de natură să provoace apoplexie în rîndul diplomaților de la Beijing a căror poziție constantă este că insula nu este un stat, ci o provincie separatistă. S-a mers chiar mai departe și s-a exprimat sprijinul pentru investigarea suplimentară a originilor virusului care a provocat pandemia de COVID-19. Pe undeva prin pustiul comunicațional pe unde sălășuiește acum, Donald Trump se simte probabil răzbunat. Fostul președinte a fost întotdeauna un susținător ferm al ideii că Guvernul chinez are o responsabilitate în criza de sănătate publică ce și-a pus amprenta pe viețile oamenilor din lumea întreagă în ultimul an și jumătate.

Reacția Beijingului a venit rapid și nu s-a făcut nici un efort pentru disimulare. Ambasada Chinei în Marea Britanie, cunoscută inclusiv pentru trolling-ul permanent pe care îl face pe contul său de Twitter, a comentat sarcastic, susținînd că „vremurile cînd un grup mic de țări luau deciziile importante sînt de mult apuse”. Mai tîrziu, un purtător de cuvînt a atacat punct cu punct deciziile G7 și a făcut apel la membrii grupului să înceteze calomnia și amestecul în treburile interne ale țării sale.

Evident, enervările diplomației chineze au fost tratate cu indiferență, iar veștile proaste pentru Beijing au continuat la summit-ul NATO. Jens Stoltenberg, secretarul general al NATO, a avertizat în termeni fără echivoc că ascensiunea militară și tehnologică a Chinei reprezintă o amenințare la adresa securității membrilor alianței. Stoltenberg a nuanțat precizînd că nu vede această situație ca pe una similară războiului rece care a opus NATO Uniunii Sovietice, însă corespondenții de presă nu s-au ferit să facă comparații exact în acest sens. De altfel, comunicatul final al întrunirii NATO nu s-a ferit să amintească despre campanii de dezinformare duse de Guvernul chinez, despre expansiunea nucleară rapidă și cooperarea militară cu Rusia într-un fel de alianță a frustrării antioccidentale.

Pentru a înțelege mai bine contextul, trebuie spus că, în acest moment, China are cea mai mare armată din lume – două milioane de persoane sînt cadre active –, iar competențele ei tehnologice sînt din ce în ce mai demne de luat în seamă. Vremurile cînd China avea un PIB egal cu al Italiei au apus de mult, este acum pe locul doi după Statele Unite din punct de vedere economic și e, probabil, o chestiune de timp pînă cînd va ocupa primul loc. În atari condiții, Beijingul are la dispoziție sume importante pentru investiții în apărare. Încrederea în sine tot mai mare a regimului comunist chinez se poate măsura atît în incidentele militare tot mai dese în afara granițelor sale – indienii, taiwanezii sau filipinezii pot depunde mărturie în acest sens –, cît și în relatările privind atacurile cibernetice ale căror ținte sînt, în general, guvernele occidentale.

Cele două întruniri la nivel înalt din ultima săptămînă semnalizează ferm că Vestul începe să se trezească și să ia China în serios. Cumva, asta era și dorința Beijingului, însă ceea ce primește Guvernul lui Xi Jinping nu este respect, așa cum și-ar dori, ci, mai degrabă, o privire rece și neîncredere.

Secolul XXI ar putea fi secolul Chinei. Însă aceasta nu e neapărat o veste bună pentru Beijing. Aliații de conjunctură de la Moscova pot explica oricînd cum poți ajunge o putere de mîna a doua atunci cînd Occidentul decide să renunțe la iluzii.

Teodor Tiţă poate fi găsit și la twitter.com/jaunetom.

Foto: (wikimedia commons)