Se poate mai rău?

Sigur că se poate. Interogația asta, cu răspuns cu tot, a fost probabil în mintea fiecărui membru al Partidului Conservator din Marea Britanie în ultimele zile. 

Ajunsă la putere după ce predecesorul ei stabilise un fel de record olimpic la scandaluri frivole, Liz Truss spera probabil că va avea un mandat la finalul căruia comparația să fie făcută cu Margaret Thatcher și nu cu Boris Johnson. După doar o lună și cîteva zile, analiștii se scarpină confuzi în căutarea unei comparații care să sublinieze cît de inept e actualul cabinet britanic. 

Degradarea a fost rapidă, atît de rapidă încît chiar și presa conservatoare remarcă amar că Liz Truss e la guvernare, dar nu e la putere. A ajuns în această situație după ce ministrul de Finanțe, Kwasi Kwarteng, a prezentat pe 23 septembrie un așa-numit mini-buget a cărui principală caracteristică era că ar fi dus la reducerea taxelor pentru companii și pentru cei mai bogați britanici. Aripa libertariană a conservatorilor estima că, astfel, mult-așteptata eră a dividendului post-Brexit va sosi. Eliberată de povara taxării excesive, economia britanică ar fi urmat să atingă noi culmi de creștere și dezvoltare, iar beneficiile de care se bucurau cei din vîrful piramidei s-ar fi repartizat și către cei mai puțin norocoși. Ce n-a spus ministrul Kwarteng este cum va finanța scăderile de taxe. Omisiunea asta a fost remarcată de piețele financiare, care au reacționat prompt, iar lira sterlină s-a prăbușit la un nivel istoric în raport cu dolarul. 

Pentru cîteva zile, Truss a încercat să rămînă fermă și a refuzat să admită că s-ar putea ca planul să nu fi fost foarte bine gîndit. N-a durat mult. În tentativa de a calma lucrurile, Guvernul a anunțat o întoarcere la 180 de grade în privința eliminării nivelului celui mai înalt al taxei pe venit. Decizia a contat într-o măsură foarte mică, răul fusese deja făcut. Piețele financiare au ignorat gestul de bunăvoință care era mai degrabă un răspuns la acuzațiile de cinism primite din partea Opoziției și a societății civile. Speranțele Guvernului că va reuși să țină sub control situația s-au năruit cu totul în zilele următoare pe măsură ce panica de pe piețe devenea tot mai mare. Banca națională a început să cumpere frenetic obligațiuni emise de Guvern pentru a le păstra valoarea, dobînda de referință a crescut, iar cetățenii cu rate la bancă urmăreau stupefiați cum de la o zi la alta au tot mai mai mult de plătit. Riscul unei contagiuni în toate sectoarele economiei era uriaș. Un viceguvernator al Băncii Angliei a explicat, cîteva zile mai tîrziu, că unele fonduri de pensii cu expunere mare la datoria guvernamentală s-au aflat la cîteva ore de colaps. 

Situația era suficient de gravă încît, lucru rar pentru una dintre economiile majore ale lumii, FMI a criticat public planurile Guvernului. La fel a făcut-o mai tîrziu și președintele Joe Biden.

Pe 14 octombrie, Kwasi Kwarteng a fost chemat de urgență de la o întîlnire a miniștrilor de Finanțe care avea loc la Washington. Televiziunile britanice au transmis imagini cu oficialul ieșind zîmbitor din aeroport. Două ore mai tîrziu era concediat. Tradițional, în sistemul politic britanic, ministrul de Finanțe este a doua cea mai importantă persoană din Guvern, iar stabilitatea poziției este esențială. Kwarteng a rezistat 38 de zile, al doilea cel mai scurt mandat din istoria modernă. Pe primul loc se situează un conservator din anii ’70 care a decedat la scurt timp după numire. 

Întregul eșafodaj de PR construit în jurul lui Liz Truss se prăbușea în ritmul unui episod din House of Cards. Poza thatcheriană a liderului ferm și încrezător în sine era abandonată în favoarea unor măsuri aproape disperate de control al pagubelor. Kwarteng, prieten și aliat al premierului, era sacrificat aproape ritualic. În locul său a venit fostul ministru de Externe Jeremy Hunt, un rival care și-a asumat rolul adultului din sala de ședințe a Guvernului. Prompt, Hunt a anulat aproape toate scăderile de taxe anunțate de predecesor și și-a asumat întregul efort de comunicare publică legat de planurile economice ale Guvernului. În doar cîteva zile, funcția de premier al Marii Britanii a devenit onorifică. 

Teoretic, Liz Truss ar trebui să ducă partidul pînă la alegerile programate peste doi ani, lucru pe care l-a și afirmat zilele trecute. Tot teoretic, regulile interne ale partidului o protejează de o schimbare timp de un an. Însă sînt deja mulți conservatori, inclusiv foști suporteri ai premierului, care cer deschis îndepărtarea ei de la putere. Spirala haotică pe care alunecă în jos Partidul Conservator e vizibilă pentru oricine are răbdare să urmărească sondajele. Opoziția laburistă are un avans de două cifre, o victorie a stîngii la următorul scrutin fiind aproape inevitabilă. 

În week-end-ul trecut, pe Twitter-ul britanic conversația era dominată de sintagma „piața unică”. Scăpată ca prin urechile acului de un dezastru și în fața a ceea ce pînă și optimiștii califică drept o degradare lentă a poziției și importanței țării în peisajul internațional, Marea Britanie începe să regrete Brexit-ul. Sigur, e puțin probabil ca discuția privind întoarcerea în Uniunea Europeană să devină serioasă în următorul ciclu electoral. E clar însă că iluziile privind descătușarea unor presupuse energii limitate de apartenența la blocul comunitar au fost tot timpul în afara realității. Sînt analize care calculează că Marea Britanie a pierdut miliarde de lire anual ca urmare a oportunităților la care s-a renunțat în 2016. Sînt și alte pierderi, unele cu rol didactic. Între ele, la loc de frunte, ideea că libertarienii pot sau știu să guverneze.

Teodor Tiță este gazda podcast-ului În Centru pe care îl puteți asculta pe oricare dintre platformele de distribuție (Apple, Spotify, Google etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOLQ