Scurte

● Cîțiva extremiști de dreapta au decis să protesteze în timpul unui spectacol de operă la Cluj. Gîndul că o rugăciune musulmană dintr-o ficțiune poate tulbura pe cineva în așa hal încît să se ridice și să cînte imnul ar fi trebuit să zguduie un întreg oraș de rîs. N-a fost cazul. Poate și pentru că, de prea multă vreme, Clujul se complace într-o ambivalență dubioasă în care mesajele și comportamentele extremiste sînt tolerate, ba chiar încurajate pe alocuri.

N-am înțeles niciodată raportarea acestor oameni la prezent. Asta plecînd de la prezumția că există în acțiunea lor politică și civică vreo coerență. M-aș fi așteptat ca Noua Dreaptă să protesteze, de exemplu, împotriva noii legi a educației din Ucraina (cea care limitează drastic învățămîntul în limba română). Ei bine, vajnicii extremiști români luptă cu musulmani fictivi. Inamici de operă, patrioți de operetă.

● La capitolul simboluri naționale folosite inabil (ca să fiu politicos), aș aminti și drapelul care a însoțit sicriul fostului șef al Securității, Iulian Vlad. Probabil ar fi necesară o lege care să interzică folosirea tricolorului pentru onorarea unor astfel de personaje. Altfel, dezbaterea furioasă care a urmat dispariției lui Iulian Vlad e emblematică pentru ipocrizia care domnește în România de azi. Despărțirea de dictatură nu a fost niciodată completă. Reziduurile regimului Ceaușescu au continuat să producă efecte și urmași. Așa se face că oameni care nu aveau 18 ani în ’89 continuă să ne povestească, din poziții de ziariști, politicieni sau oameni de afaceri, despre patriotismul Securității. Nu e greu de înțeles de ce. Pe umerii Securității s au ridicat, de pe umerii ei vorbesc. Cealaltă perspectivă le e inaccesibilă și nu produce profit.

● Puțin remarcate, prin fața diverselor ministere pot fi văzute zilele acestea pichete de protest. Maximum cîteva zeci de persoane cu diverse revendicări, cele mai multe referitoare la drepturi bănești. N-a existat niciodată o discuție reală despre responsabilitatea liderilor de mari sindicate românești în fața celor care i-au ales acolo. Majoritatea dintre ei sînt prosperi, alții au trecut în politică și nici unul nu se mai uită înapoi. Membrii simpli de sindicat care încă mai speră că aceste organizații au vreo relevanță sînt ultimii naivi ai tranziției românești. Ceferiști, asistenți medicali, profesori și mulți alții, abandonați în fața incompetenței guvernamentale de orice culoare, folosiți doar în momente-cheie și apoi trimiși înapoi în existența lor nederanjantă pentru „elitele“ conducătoare românești restrînse, meschine și adesea stupide.

● Continuă și protestele antiguvernamentale din Piața Victoriei. E adevărat, acum cu doar cîteva zeci sau sute de oameni, dar continuă. Duminică de duminică, acolo sînt oameni. Din ianuarie și pînă acum au avut loc cîteva zeci de proteste de felul acesta în București și, dintr-un punct de vedere, ele pot fi calificate ca o manifestație-maraton. Nici un regim politic de la cel instalat imediat după Revoluție nu a fost contestat cu atîta încăpățînare în stradă. La fel ca protestele din Piața Universității, cele din Piața Victoriei sînt fără speranță, dar, pe termen lung, ne vom întoarce la ele pentru a înțelege unde sîntem.

● Guvernul continuă să ia haotic decizii și să împartă vinovății în stînga și în dreapta. Sectorul bancar, companiile străine sînt la primire. De cele mai multe ori nu există răspuns pentru că mai nimeni nu vrea să înfurie un guvern pe care numai capriciile lui Liviu Dragnea îl pot influența semnificativ. Totuși, senzația de dinafară e că PSD nu mai stăpînește materia. Printre observatorii evoluțiilor politice românești se poate auzi adesea un murmur de regret după Victor Ponta și chiar după Adrian Năstase. „Neplăcuți, dar nu incompetenți.“ E cu atît mai șocant cu cît mulți dintre cei care vehiculează această idee sînt advesari implacabili ai oricărei forme de pesedism.

● Curioasă simpatia românilor pentru referendumul catalan privind in­de­pen­dența. N-am altă explicație decît că anii mulți de vizitat Barcelona, cererile de căsătorie care au avut loc acolo, city-break-urile și escapadele de orice fel au lăsat în memoria multor români amintiri foarte plăcute. E prima oară cînd nesiguranțele funciare ale românilor legate de separatism nu s-au manifestat în sensul respingerii lui.

Pe de altă parte, nu s-a discutat la fel de mult despre referendumul pentru crearea unui stat kurd sau despre plebiscitul mincinos care a rupt Crimeea de Ucraina. Pentru români, kurzii sînt uneori proprietari de șaormerii și cam atît. Crimeea, aflată destul de aproape, e la fel de importantă ca partea nevăzută a Lunii. Privim încă spre Vest și ne permitem simpatii burgheze, dincolo de geopolitică. Nu sînt sigur că ăsta e chiar un lucru rău. 

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.