Scriind despre politică
De cîţiva ani (nu-mi dau seama de cîţi anume) scriu, cu ardoare, despre politică. Mă fascinează jocul puterii, mai ales din perspectiva naturii umane. Sigur, înţeleg importanţa instituţiilor şi a legilor, dar cu adevărat interesanţi mi se par oamenii care se îndeletnicesc cu puterea. Văzîndu-i, înţeleg mai multe despre regnul căruia îi aparţin. Politica este o ocupaţie - revelatoare - în politică, cineva îşi dă adevărata măsură. Poţi fi un mediocru sau, de-a dreptul, un prost şi, stînd în banca ta (o catedră, o carieră în jurnalism sau în afaceri, în arte sau în domenii ceva mai inginereşti), să obţii un bun renume. Cînd te menţii în spaţiul privat, poţi păcăli - căci, se ştie - poţi să păcăleşti pe cîţiva tot timpul. Dar, intrînd în politică, ca un făcut, tot ce eşti se vede imediat. Nu-i poţi păcăli pe toţi, tot timpul. Ţi se văd, în toată splendoarea, atît caracterul, cît şi putinţele intelectuale. Măcar pentru acest inestimabil aport cognitiv, şi tot merită să fim atenţi la jocul politic. Tocmai pentru că oamenii sînt determinanţi pentru politică (la urma urmei, şi legile sînt tot de ei făcute, şi instituţiile tot prin ei capătă concreteţe socială şi expresie publică), politica este o îndeletnicire umană. Chiar dacă, la origini, politicienii suplineau cumva zeii şi, tot de atunci, mulţi dintre ei chiar au ajuns să se creadă zei, nu e nimic divin în politică. Chiar dacă, mai recent, au apărut fel de fel de "pundits" care lasă impresia că politica este o ştiinţă ale cărei legi ei le stăpînesc şi că, în general, orice efect se poate obţine dacă amenajezi cauza adecvată, politica nu e nici ştiinţă*. Politica este omenească. Aşadar, toate regulile umanului, şi cele biologice, şi cele morale, îi sînt pe deplin aplicabile. Nu cred că politica este un teritoriu cu deplină autonomie printre îndeletnicirile oamenilor, că legile morale ale societăţii nu i se aplică ori că se conduce după alte reguli şi funcţionează după alte criterii. Ticăloşia în politică nu e mai puţin scuzabilă decît ticăloşia comisă, de pildă, într-o prietenie. Şi are exact acelaşi mecanism de funcţionare. Nici trădarea, nici minciuna, nici sperjurul, nici lipsa de recunoştinţă nu sînt mai puţin blamabile în politică. Iar o virtute care ne stîrneşte admiraţia în viaţa cotidiană trebuie la fel apreciată dacă se întîmplă să fie detectată în comportamentul unui om politic. În definitiv, "binele" politic nu poate fi, niciodată, un "rău" în ordine omenească. Oricît de strîmt şi vinovat l-am citi pe Machiavelli, nu există justificare pentru cei care profesează ideea că drumul spre Rai trece prin Infern. Uneori, cînd mă cuprinde plictisul, recitesc mai vechi articole şi încerc să-mi amintesc exact contextul politic, uneori şi personal, în care le-am scris. Am făcut această precară anamneză deunăzi şi a fost o experienţă uimitoare. Pur şi simplu am descoperit cît de naiv devin cînd scriu despre politică. Mă grăbesc să spun că nu e vorba despre naivitate în sensul că "acum" îmi dau seama că "atunci", scriind articolul cu pricina, m-am înşelat. Dimpotrivă, continui să cred şi azi ceea ce am scris - să zic - acum patru ani, şi asta mi-a dat un sentiment reconfortant. Nu este vorba nici despre credulitate, nici despre infantilism - ambele sinonime uzuale ale naivităţii. Este vorba despre o anumită ingenuitate pe care o simt printre rîndurile mele. Scriind despre politică, autorul scrie, de fapt, despre propriile convingeri. Iar în regatul puternic al convingerilor, ingenuitatea e regină. Mai mult, constat aceeaşi formă de naivitate la mai toţi autorii de comentariu politic din România. Se pare că nu putem fi altfel cînd scriem despre politică. Că avem convingeri inocente sau vinovate nu contează aici. Că provin din cărţi, din experienţe trăite sau din snobism, iarăşi, nu are importanţă. Ceea ce contează este că îndelunga practică a comentariului politic ne reduce la nucleul dur al propriilor valori (fiecare cu ale lui, adică), le radicalizează pe acestea şi livrează lumii, în general, chipul naiv al celor care sîntem. Doar în articolele politice autorii se lasă sub imperiul speranţei lor şi doar prin articolele politice cineva poate articula precis ce vrea de la lume. De asemenea, mai există un sens al cuvîntului "naiv" care se potriveşte de minune comentatorilor politici de la noi. Nu utopism, nu idealism înaripat, ci o cunoaştere parţială, cu convingerea că e totală. Şi în acest sens, comentatorii sînt naivi, dar, deşi păcătuiesc gnoseologic, sînt salvaţi ontologic. Este beneficiul ştiut al naivităţii. Mai toţi comentatorii sînt în eroarea lui Menon care, năucit de "bondarul" Socrate, ajunsese să creadă că o părere corectă este acelaşi lucru cu cunoaşterea. Doar copiii au dreptul să creadă acest lucru fără a fi pedepsiţi şi, de aceea - repet -, comentatorii politici de la noi sînt nişte copii. Care se iau în serios, desigur. În ceea ce mă priveşte, las copilul din mine să mai vorbească. Un timp... * Prietenii mei care şi-au dedicat cariera profesională ştiinţelor politice nu se vor supăra, sper, pe mine.