Şcoală şi sport
„Imnul Americii“ s-a auzit de 44 de ori (scriu articolul în dimineaţa ultimei zile de concurs) la această olimpiadă. Au dominat copios în atletism, nataţie, gimnastică, baschet şi în atîtea alte sporturi. Comentatorii îi tot prezentau pe sportivi ca studenţi acolo, studenţi dincolo. Normal, mi-am zis. Vîrsta sportului de performanţă este pe undeva pe la douăzeci de ani, aşadar este statistic logic ca bună parte dintre medaliaţi să fie studenţi.
Apoi, am luat clasamentul primelor zece ţări la medalii şi pe cel al celor mai performante universităţi din lume. Le-am comparat. Ce să vezi? În topul celor mai bune universităţi (sînt mai multe topuri, dar diferenţele nu sînt spectaculoase), domină sistemul anglo-saxon: cele mai multe sînt americane, apoi cele englezeşti. Multe, de asemenea, din Australia. La medalii olimpice (ediţia londoneză): SUA – locul 1, Marea Britanie – locul 4, Australia – poziţia a 7-a.
Universităţile americane oferă burse de studii atleţilor cu performanţe deosebite. Le plătesc, aşadar, şcolarizarea. Ceea ce nu este puţin lucru pentru şcolile de peste Ocean (zeci de mii de dolari, anual). Sportivul-student nu este scutit de învăţătură. Dacă nu îşi ia examenele (corect), pierde bursa, în ciuda părerii antrenorilor. Au existat, e drept, ceva derapaje, mai ales în baschet, dar au fost relativ rapid corectate. Care e interesul tînărului? Şcolarizarea gratuită, într-o societate ultraconcurenţială. Care sînt interesele universităţii? Unu: prestigiul şi promovarea brandului. În societăţile anglo-saxone, elevul şi studentul au două datorii faţă de familie: să înveţe bine şi să fie în echipa şcolii (oricare ar fi disciplina sportivă). Competiţia între şcoli ţine de performanţa academică propriu-zisă, dar şi de cea sportivă. Nu uitaţi: competiţia britanică tradiţională cea mai celebră este cursa de canotaj Oxford-Cambridge. Ambele, în top 5 mondial la capitolul învăţătură! Al doilea interes universitar: cercetarea ştiinţifică. Studiile de biometrică sînt dintre cele mai bănoase în acest moment. Industria de echipament sportiv (şi nu numai) plăteşte bani grei pe teste şi cercetare ştiinţifică, efectuate în marile centre universitare americane. Brandul şi finanţarea: o combinaţie seducătoare pentru oricare universitate din lume.
China şi Rusia (locurile 2 şi 3 la medalii) au universităţi în top 100 mondial, dar mai au şi un sistem centralizat (de sorginte autoritară) care le permite (încă) să adune, în „sistem Deva“, talentele sportive în centre puternic (încă) finanţate de stat sau (deja) de oarece sponsori privaţi. Fie vorba între noi, la cîtă populaţie numără cele două ţări (mai ales China), am fi asistat la o aberaţie statistică dacă nu ar fi fost în primele cinci ţări sportive ale lumii.
În top 10 la medalii mai avem două forţe academice mondiale: Germania şi Japonia. Au credo-uri cultural-sociale foarte diferite de cele ale englezilor sau ale fostelor colonii englezeşti (SUA şi Australia), dar, a naibii coincidenţă, sînt foarte prezente în topul mondial al performanţelor universitare. Aceeaşi situaţie în cazul a două ţări latine: Franţa şi Italia. Sistem educaţional diferit total de cel american, dar cu prezenţe serioase în ambele topuri. În fine, la medalii olimpice găsim Coreea de Sud. Aş plasa-o, în ciuda riscurilor, în categoria Japoniei: prezenţe respectabile şi la sport, şi la carte.
De noi, ce să zic? Constat aceeaşi coincidenţă între nivelul performanţelor din învăţămînt şi sport. Căderea calităţii şcolare se vede, proporţional, în scăderea numărului de medalii. Nu sîntem în situaţia anglo-saxonă. Prea mari sînt diferenţele culturale şi economice. Nu (mai) sîntem nici în cea a ruşilor sau a chinezilor. Prea multe s-au schimbat (din fericire). Am mai spera la un sistem de tip franţuzesc, dar mai este mult pînă acolo (dacă ne-am dori o asemenea tranziţie). În schimb, la noi, se organizează „bacalaureatul special al sportivilor“, cu probe speciale, fără supraveghere exigentă.
Cu alte cuvinte, pentru americani, performanţa sportivă înseamnă că poţi intra într-o şcoală serioasă. Pentru români, înseamnă că poţi scăpa de o şcoală serioasă. E o oarecare diferenţă.
Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.