Scaunul minții

30 martie 2022   PE CE LUME TRĂIM

S-au propus mai multe explicații pentru originea expresiei cu scaun la cap: unele destul de plauzibile, bazate pe interpretarea cuvîntului scaun ca metonimie și simbol al ideii de judecată, altele mai ingenioase, dar prea puțin motivate (invocînd, de exemplu, prestigiul și autoritatea celui cu scaun rezervat la capul mesei). Autorii dicționarului academic (Dicționarul limbii române ‒ DLR, Tomul X,  Litera S, 1986) au optat pentru prima soluție, subordonînd expresia cu scaun la cap unui sens învechit al termenului scaun – „consiliu, sfat, divan, instituție cu atribuții (predominant) juridice; local, sediu al acestor instituții”.

Argumentele principale pentru o explicație istorică provin în mod ideal din investigarea a cît mai multe contexte în care se actualizau sensuri prototipice ale cuvîntului scaun și din comparația cu alte moduri de desemnare și descriere a înțelepciunii. Un context lămuritor mi se pare a fi un fragment din Cazania lui Varlaam (1653), citat de altfel parțial și în DLR, sub alt sens: „Gîndul omului are scaunul său în cap, că acolea șeade mentea și înțelegerea din carea purceade înțelepciunea. (...) Aceastea şi ş-alte isprăvi de treabă mentea le svătuiaşte, carea are scaunul său în capul omului”. Scaun are în acest fragment sensul foarte general „sediu”, curent în textele mai vechi și păstrat pînă mai tîrziu, de exemplu, la filosoful Vasile Conta: „Scaunul tuturor facultăților senzitive, intelectuale și volitive este în creier” (apud DLR). În stilul religios apare și astăzi sintagma scaunul gîndului („Cel nepurtat de scaunul gîndului omenesc”, în Paraclisul tuturor sfinților, crestinortodox.ro).

Cel mai mult pare să fi circulat sintagma scaunul minții, pentru care găsim exemple destul de vechi în cărțile populare traduse la sfîrșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. Scaunul minții poate desemna stabilitatea rațiunii, înțelepciunea ‒  „deși la multe lucruri și în osebite locuri îl purta trupul, din scaunul minții sale tot nu l-a putut mișca” (în Esopia sau Viața lui Esop) ‒ sau devine un simplu echivalent pentru minte: „Mi-au deschis scaunul minții” (Halima). Construcția figurată a(-și) deschide scaunul minții corespunde perfect sensului în care spunem și azi a-și deschide mintea sau a deschide capul cuiva. Sintagma scaunul minții circula în secolul al XIX-lea, chiar în comunicarea curentă, cu ambele sensuri („cap, ca sediu al înțelepciunii” și „rațiune, în special stabilitate a rațiunii”); într-o dramă istorică de I. Nenițescu, un personaj își însoțește vorbele de gesturi clare: „Ridicîndu-se repede își cuprinde capul cu amîndouă mîinile. – Dumnezeule... îmi vine să mor... simt că mi se clatină scaunul minții...” (Familia, 20 iulie 1897). Sediul rațiunii poate fi stabil, dar și mișcat din loc, zdruncinat, deplasat – în numeroasele metafore ale nebuniei. Artur Gorovei publică, în monografia Folticenii (1938), mărturia din anul 1841 a unor preoți în legătură cu un localnic care a suferit „atacarisire la minte”: „răposatul Tudurachi Ciurea s-au lovit de dambla, care i-au omorît giumătate de trup rămăind nemișcat și scaunul minții i-au zdruncinat”. Într-o scrisoare din 1871, G. Barițiu vorbește de un om „atacat ceva și de apoplexie, alterat chiar în scaunul minții prin moartea celor trei copii ai săi” (corespondență editată de Ioana Botezan). Într-un alt text sînt pomeniți „niște săriți, cu scaunul minții odorogit” (Delavrancea, Opere, V). Sintagma putea descrie și starea fericită în care totul e în ordine, mintea aflîndu-se la locul său: „cine va crede, avînd scaunul minții la loc, vorba dlui Bunea, că (...)” (Telegraful român, Sibiu, 18 martie 1908). În uzul curent, sediul rațiunii se confundă treptat cu rațiunea, scaunul devenind, prin elipsă, sinonim pentru minte. Expresia cu scaun la cap devine de fapt un echivalent pentru cu minte (sintagmă care s-a sudat, producînd adjectivul cuminte) sau cu cap. E drept, între cap și minte poate fi uneori echivalență (sediul rațiunii confundîndu-se prin metonimie cu rațiunea), dar alteori intervine o diferențiere necesară: „Cap ai, minte ce-ți mai trebuie?”. Echivalențele metonimice permit și apariția unor variante de tipul cu scaun la minte („ispititor, îndrăzneț, limbă rea dar cu scaun la minte”, Familia, 29 octombrie 1900) și cu scaun la judecată („român cu scaun la judecată”, Tribuna, 22 ianuarie 1905), în care scaunul se fixează în rolul de simbol al stabilității rațiunii. Așadar, expresia actuală se poate explica pornind de la ideea Mintea are scaun în capul omului. De unde rezultă că Omul are scaun (al minții) la cap. Sau îl are șubred. Sau nu-l are.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).

Mai multe