Scaunele și tratatul
Dacă ai de-a face cu protocolul Comisiei Europene la nivel înalt, mereu se iveşte o problemă. Complicaţiunile se ţin şir. De exemplu, cîte scaune, pahare şi sticle de apă minerală să pui la conferinţele la nivel înalt. Aproape de fiecare dată sînt prea puţine locuri. Simpaticul şi causticul Charlemagne (rubrica permanentă a nu mai puţin causticului The Economist) povesteşte cum, la recentul summit UE-SUA, un ziarist german a întrebat: "De ce sînt patru scaune?". Era vorba despre un briefing de presă al lui Barack Obama. În sală, la prezidiu, patru scaune, patru pahare, patru sticle de apă minerală. Întrebarea era, astfel, justificată. Răspunsul ilustrează perfect modul în care operează procesul de decizie al iubitei noastre Europe comunitare. Cele patru locuri erau pentru preşedintele american (firesc, el era subiectul conferinţei de presă), pentru preşedintele în exerciţiu al Consiliului (sărmanul premier ceh Topolanek, proaspăt demisionar, deci la fel de interesant pentru ziarişti şi pentru Obama precum o tomată storcită, uitată pe o tarabă), viitorul preşedinte al UE (adică premierul Suediei) şi, evident, Manuel Barroso, în calitatea sa de şef al Comisiei Europene. Astfel se petrec lucrurile pe la toate consfătuirile, conferinţele, summit-urile organizate de Comisie. De multe ori, se negociază complicate aranjamente de protocol cu gazdele (în cazul în care nu sînt membre ale UE, deci nu foarte familiarizate cu domeniul) evenimentelor, pentru a se găsi cea mai riguroasă aşezare la masă, cea mai potrivită poziţionare a invitaţilor europeni (întotdeauna mulţi). Unitatea în diversitate face deliciul presei de pretutindeni, reprezintă standardul politic pentru măsurile şi regulamentele Comisiei, dar reprezintă, totodată, coşmarul organizatorilor tuturor consfătuirilor internaţionale cu prezenţă europeană. Au existat şi situaţii la limita penibilului, cum ar fi întrebarea exprimată de un înalt diplomat la o reuniune NATO: "Ce caută în sală Barroso şi Solana? Din cîte ştim, UE nu este membră a organizaţiei. Unele state membre, individual, sînt şi în NATO, dar UE nu este organizaţie membră". Au fost necesare runde întregi de balet pe sîrmă (diplomatică) pentru a rezolva situaţiunea. Evident, în spatele acestor (pînă la urmă) anecdote, stă marea problemă a felului în care se iau deciziile comunitare, mai ales în domeniul sensibil al politicilor externe (incluzînd aici cea energetică sau cele din domeniul supravegherii financiare). Cum fiecare stat membru are propriile sale priorităţi, pare firesc a se inventa un post de preşedinte al Uniunii, cu rol determinant în stabilirea agendei şi în negocierea unor poziţii cît de cît comune. Ce tip de persoană să fie individul? Un diplomat, tehnician, bun la culise, de profil public discret? Avem la dispoziţie Jean-Claude Juncker, fost premier al Luxemburgului. Este susţinut de Angela Merkel, favorabilă unui asemenea tip de personalitate. Necazul este că ar veni dintr-o ţară liliputană. Ca preşedinte al Consiliului European, cei care îl vor trage la răspundere nu vor fi cei 500 de milioane de cetăţeni europeni, ci "doar" cei 27 de şefi de stat şi de guvern. Parcă ar fi mai bine să provii dintr-un stat ceva mai mare şi puternic, eventual forţă nucleară. Apoi, cît de bun diplomat ar fi (sau poate de aceea), Juncker nu este defel cunoscut marelui public. Stai şi explică-le cetăţenilor că domnul respectiv are o funcţie relativ importantă şi că rolul lui este să mijlocească găsirea unor politici comune, cîteodată, în dauna cetăţeanului respectiv (cel puţin la prima vedere). Mereu, unii europeni vor avea impresia că au pierdut ceva, în momentul cînd alţi europeni cîştigă. De exemplu, caută de explică francezului de ce să subvenţionezi puternic energia eoliană, cînd Franţa îşi obţine 80% din energie din centrale nucleare. Invers, cum să convingi neamţul că ar trebui să renunţe la avantajele din greu negociate ale gazului rusesc (cu Schröder şef la o companie Gazprom), de dragul "independenţei energetice europene"? Ar fi Juncker persoana potrivită pentru a lămuri europenii? Are forţa de comunicare potrivită? Greu de anticipat. La polul opus, celălalt tip de personalitate politică ar fi cineva ca Tony Blair. Prim-ministru de succes în ţara lui, comunicator de forţă, politician cu experienţă incontestabilă, extrem de cunoscut în toate statele membre. Ar veni dintr-o ţară puternică economic, politic şi militar. Ar netezi din asperităţile relaţiilor transatlantice. Ar putea explica, şarmant şi convingător, măsurile, deciziile, compromisurile. Pe plan extern, ar avea o altă poziţie de negociere (dat fiind profilul său politic) într-un dialog cu (să zicem) alde Putin " Medvedev sau liderii chinezi. Contraargumentele ţin de poziţia sa de moderator al celor 27 de şefi locali (scuzaţi expresia, e vorba de şefii statelor membre). Unii lideri ar prefera pe cineva mai dispus compromisului, fără (chiar aşa de) multă personalitate. Varianta Blair nu este tocmai agreată de "flancul nordic", cel care crede mai mult în reguli şi mai puţin în talentele personale ale unor lideri. Franţa este marea necunoscută în acest joc. Deşi, instinctiv, s-ar orienta spre un lider de tip Blair (nu trebuie să reamintim cîtă valoare pune Franţa pe panaş), faptul ca Blair este englez (tocmai englez!) reprezintă, oarecum, un disconfort. Adică, tocmai acum, cînd Sarko doreşte să devină campionul încălzirii relaţiilor transatlantice, cînd încearcă să-l convingă pe Obama că Franţa este "the new best friend" şi că Gordon Brown este prea plicticos cu cifrele lui macroeconomice cu tot, să vină Blair şi să le fure jucăria apropierii SUA-UE? Apoi, a nu se uita că englezii (Blair însuşi) nu sînt cei mai mari partizani ai subvenţiilor agricole, ceea ce, în Franţa, se cheamă că te plasezi pe un loc foarte apropiat de Satana. În plus, nu se poate imagina o situaţie în care Blair să stea în planul doi, ducînd geanta cu documente şi lăsîndu-l pe Sarko în prim-plan (aşa cum a fost în cazul vizitelor de la Kremlin cînd cu criza georgiană, pe post de aghiotanţi ad-hoc fiind Barroso şi Solana). Măcar un lucru pare clar. Chiar dacă se va ajunge la ratificarea tratatului de la Lisabona, în condiţiile atît de adulatei unităţi în diversitate, greu de crezut că se va reduce numărul de scaune, sticle de apă şi pahare, la reuniunile internaţionale cu prezenţă europeană. Care să fie varianta mai eficientă? Juncker sau Blair? Nu vă chinuiţi să vă faceţi o părere, că nu o va cere nimeni. De decis, vor decide ei, cei 27.