Scandalosul caz al unei țări care înghite sume enorme pentru „dezvoltare“, dar…

Există o dispută și politică, și academică ce plutește deasupra noastră de cînd am intrat în UE: nu ne lasă UE să ne „dezvoltăm“. A naibii UE ne a impus un deficit bugetar de 3%. Chestia asta ne ține în loc mai ceva ca lanțurile care îl țineau pe Prometeu înțepenit pe munte. Ne mănîncă UE ficații mai ceva ca vulturul care se ocupa de ficatul titanului. Măcar de-am avea curajul de a ne ridica fruntea, de a rupe lanțurile și de a i spune în față: uite ce e, cucoană UE, eu vreau să mă dezvolt, taie-mi lanțurile, lasă-mă să zbor, lasă-mă să fac un 5-7% deficit bugetar.

Această narațiune, pe care am scris-o aici într-o formă exagerată, prometeică, cum ar veni, am tot auzit-o de la Băsescu, Tăriceanu, Dragnea și mulți alții. Cum se apropie alegerile, cum se umflă cumva vena clasei politice care nu prea are ce rezultate să arate: UE e de vină, nu ne-a lăsat să ne dezvoltăm, să rupem lanțurile! Țineți minte cum perora Liviu Dragnea pe subiect înainte de alegerile europarlamentare? Ultima formă, mai primitivă și mai de discotecă, e de la Eugen Orlando Teodorovici. Acest Prometeu chiar reușește să ducă deficitul de anul acesta pe la 5%, deci stați să vedeți salt de dezvoltare pe capul nostru.

Acum, redevenind serioși, ce nu spun oamenii ăștia e că România chiar consumă bani „de dezvoltare“ într-o medie peste cea europeană. Vorbesc serios, nu rîdeți. După statistica dezvoltare versus consum în PIB (sau în buget, sînt diferite, dar direcția e tot acolo), România iese ca fiind peste media europeană la bani băgați în dezvoltare. Vă întrebați cum de o țară pe care nu o poți traversa de la un cap la altul pe autostradă are, de ani mulți, statistici bune la investiții în dezvoltare? Dar ați văzut ce borduri frumoase avem? Ei, da, banii de borduri tot „de dezvoltare“ sînt, că bordura nu ține loc nici de pensie, nici de mîncare, deci nu e la consum.

Și banii europeni? Care sînt, în esența lor, bani „de dezvoltare“, că doar pentru asta îi tot primim. Ei bine, dacă adăugăm și banii europeni, atunci dezvoltarea României duduie, mănîncă jar, scoate fum. Statistic vorbind.

Uitați-vă în jurul dvs. Trăiți într-o țară care a înghițit peste 45 de miliarde de euro în ultimii 12 ani de la Uniunea Europeană pentru „dezvoltare“. Și care a alocat în fiecare an chiar mai mulți bani „de dezvoltare“ din bugetul național, prin celebrul Minister al Dezvoltării. Deci bani de dezvoltare avem, Minister al Dezvoltării avem, unde e dezvoltarea?

Bine, dacă vi se pare că termenul acesta „dezvoltare“ e genul de cuvînt gol care sună bine, dar nu zice nimic concret, aș putea zice că aveți parțial dreptate. E un cuvînt destul de abuzat, deci a căpătat un contur imprecis. Hai să luăm un exemplu cu precizie mai mare: infrastructura. România cheltuie mai mulți bani pentru infrastructură decît media europeană. Da, țara care a sărbătorit centenarul unirii fără să aibă o autostradă care să lege peste munți provinciile care s-au unit acum 100 de ani. Chiar țara asta consumă mai mulți bani de infrastructură decît media europeană: investițiile publice în infrastructura de transport sînt 3,1% din PIB în România versus 1,8% – media europeană.

A venit momentul să renunțăm la mitul nedezvoltării din lipsă de resurse și investiții. Adevărul statistic de mai sus ascunde adevărul din teren: cheltuim mulți bani pentru dezvoltare, dar îi cheltuim extrem de prost, politizat și fără coerență. Știți de ce avem borduri suprapuse, dar nu avem autostrăzi? În esență, pentru că autostrăzile trec prin mai multe județe și nici un baron, și nici un primar PSD nu se poate lăuda cu ele. Autostrada nu are un patron politic care să se bată pentru ea.

Problema fundamentală este că banii „de dezvoltare“ au ajuns în România doar o formă de negociere a susținerii politice în cadrul partidului-stat. Aș fi zis PSD, dar adevărul dureros este că e mai grav. Programul Național de Dezvoltare Locală (PNDL – „Pixul lui Dragnea“) nu a inventat acest mod de lucru. Așa făcea și Adrian Năstase, așa a făcut și Elena Udrea cînd a fost ministru al Dezvoltării și a inventat o jucărie proprie – Compania Națională de Investiții (toți ăștia inventează chestii pompoase, care devin apoi acronime celebre în viețile noastre). Și iată că acum, cu Dragnea în pușcărie, mecanismul rezistă spectaculos. Pentru că are o viață proprie. Dacă vă zic că doar USR spune ferm și clar, în criza asta politică de acum, cînd toți au idei despre ce să facem cu voturile alea din Parlament – 9% –, că PNDL este un cancer care trebuie desființat, veți spune că trag spuza pe turta partidului meu, deci nu zic.

În Imperiul Bizantin, împăratul avea o listă de notabili locali care veneau o dată pe an la Constantinopol și primeau pungi cu bani. Nu trebuiau să facă nimic pentru ei. Primeau bani pentru că existau, pentru că respirau și pentru că îl susțineau pe împărat. Mare parte din bugetul imperiului erau aceste pungi. Dar acelea erau alte vremuri, nu trebuiau oamenii să mascheze pungile în planuri „de dezvoltare“ și acronime complicate. Ne-am sofisticat între timp.

Dragnea a fost un punct de inflexiune important. Pînă la Dragnea, toți președinții PSD erau reprezentanți ai păturii subțiri de nomenclaturiști de București (comuniști și post-comuniști). Pe măsură ce România s-a descentralizat, PSD a devenit o federație de baroni locali. Prin lovitura de partid a lui Dragnea contra lui Ponta, federația baronilor a înlocuit Centrul. Fără un Centru, cum putem opri ca banii „de dezvoltare“ să alimenteze sistemul bizantin de subdezvoltare?

Cum ziceam: de ce nu avem autostrăzi? Pentru că autostrăzile au prostul obicei de a trece prin mai multe județe, deci nu se poate negocia susținere politică în interiorul PSD. Simplu, absurd, adevărat. Dăm bani, din burtă, fără criterii, la proiecte mici. Primarilor le place, ba chiar și publicului îi place (și are dreptate cumva, măcar se vede cîte ceva făcut – chiar dacă costă 2.000 de lei un bec la părculeț și orășelul nu e legat la nici o autostradă, măcar dom’ primar face ceva și nu el se ocupă de autostrăzi, deci nu e vina lui, corect?).

În schimb, Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere (da, ăia cu autostrăzile!) reușește constant să nu cheltuiască bugetul de miliarde de lei care i se atribuie anual. Nu poți însă construi autostrăzi fără un proiect. Dar CNAIR nu investește în proiecte de mare infrastructură pentru că nomenclatura de partid de acolo nu are nici o presiune în acest sens: un proiect durează cîțiva ani, deci trece orice mandat de ministru și nici un baron nu ne presează. Se roagă Ministerul Fondurilor Europene și Comisia Europeană de ei: haideți și voi cu un proiect, ceva. Nimic. Doar două proiecte majore de infrastructură avem pe țeavă la programul de infrastructură mare cu fonduri europene, deși ciclul bugetar european a început în 2014 (și trebuia pregătit de prin 2012 dacă eram înțelepți). Primul este metroul spre Otopeni (trimis de noi în 2016 la Comisie) și al doilea este podul peste Dunăre Brăila-Galați (bănuiesc că am avut cumva noroc să avem un baron PSD de Brăila șef la guvern o perioadă și a stat pe capul lor).

Da, doar aceste două proiecte mari. Pentru toată țara. Proiectele nu cresc în pom, trebuie muncă multă, timp și interes ca să fie făcute. În 2016 am înființat la Ministerul Fondurilor Europene un departament pentru scris proiecte mari. Era un fel de soluție la disperare: nu putem să stăm cu miliarde de euro necheltuite și să ne rugăm de Ministerul Transporturilor să roage frumos companiile din subordine să scrie proiecte. Deci luăm problema la MFE, facem un acord cu o bancă europeană de dezvoltare, le scriem proiectele gata făcute, le dăm banii, ca să se apuce de șantiere. Dacă acel departament era lăsat să funcționeze, acum aveam proiectele pe masă și licitațiile pornite. Cam acesta e ciclul de viață al unui proiect de mare infrastructură – de la idee la realizare cam zece ani. Între care primii doi-patru ani se face fezabilitatea, proiectarea și partea de licitații. Acum vorbesc de Germania, Austria, țări cu companii și administrații deștepte și cu autostrăzi brici. Cu miniștri care se schimbă o dată la cîteva luni și cu baroni dezinteresați dacă nu taie ei panglici, nu prea ai cum să faci asta. Doar dacă ai avea un soi de insularizare a părții funcționale din administrație. Evident, cînd PSD s-a întors la Ministerul Fondurilor Europene, au desființat departamentul făcut de mine. Proști, acum s-ar fi putut lăuda că inau­gurează șantiere.

Deci bani avem. Presiune politică avem, dar e de sens contrar: e pentru subdezvoltare neofeudală. Administrație nu avem. Cum ne mișcăm? Revin. 

Cristian Ghinea este europarlamentar din partea Alianței USR-PLUS. Opiniile sale sînt exprimate în nume personal.