Scandal cu orice preţ

17 aprilie 2013   PE CE LUME TRĂIM

Miţa Baston este cea mai onestă scandalagioacă pe care o cunosc. Cînd Nae Girimea, frizer şi subchirurg, o întreabă dacă vrea scandal cu orice preţ, aceasta, aprigă şi rănită, strigă: „Da, vreau scandal, da...“ şi – ne indică autorul – se ridică în picioare. Peste doar un minut sau două, Miţa spune din nou: „Nu mai voi să ştiu de nimic... Să vie oricine... Voi scandal.“ De data asta, autorul precizează că Miţa e apelpisită. De foarte multe ori, am putut vedea oameni politici vrînd scandal cu orice preţ. Provocîndu-l, căutîndu-l, declanşîndu-l, aşteptîndu-l. Stăpîniţi de un drac pe care îl considerau, probabil, o bună intuiţie, se aruncau în haosul mediatic obişnuit, folosind cuvintele drept ghioagă aplicată direct în moalele capului adversarului. Ce m-a contrariat mereu este că, spre deosebire de Miţa, aceştia nici nu se ridică în picioare, nici nu sînt apelpisiţi. Ei fac scandal stînd jos, pentru că jos se stă în studiourile de televiziune, jos se stă cînd scrii pe blog sau pe Facebook ori Twitter, şi tot jos se stă la conferinţele de presă. Nici apelpisiţi nu sînt, ci doar răi şi tactici. De curînd, am putut vedea de aproape un asemenea episod, al nu ştiu cîtelea. Scandalagiul a fost unul dintre cei mai instruiţi oameni politici pe care îi avem, un om cinstit, un adevărat om al valorilor politice. Nici el nu a putut face altfel – ceva ce putea foarte bine face fără, a decis să facă cu scandal. De ce vor oamenii politici de la noi scandal tot timpul şi cu orice preţ?

Tendinţa este evidentă în deceniile – puţine – de democraţie postcomunistă de la noi: pe măsură ce trece timpul, politica devine tot mai gălăgioasă. Scena politică produce cacofonii de mult timp, acum le emite cu spor de decibeli. Observ, de asemenea, că democraţia în România a evoluat în ultimii 20 de ani, şi mă întreb dacă nu cumva scandalul este un fel de umbră a democraţiei, urmărind-o tot timpul şi crescînd pe măsură ce vremea curge şi corpul democraţiei creşte. Mi-amintesc şi vremea dictaturii. Scandalul public lipsea cu desăvîrşire. Tăcerea cenuşie – falsă, evident, şi de aceea asurzitoare în felul ei – domina funerar societatea. Lucruri scandaloase, însă, se petreceau – chiar mai multe decît acum. Doar că nu se auzeau. Eliberarea de dictatură a însemnat şi abandonarea sistemelor antifonice plasate de aparatul de represiune în articulaţiile lumii în care vieţuiam. Libertatea a erupt asurzitor în lumea postcomunistă, ca şi cum un alai zgomotos a intrat brusc într-un cimitir.

Undeva, Jean Baudrillard scria că scandalul, în lumea politică modernă, nu mai exprimă ceea ce exprima pînă mai ieri, adică dezvăluirea unui păcat, a unui secret murdar, a unei ruşini care compromite pe cineva, ci semnalează, pur şi simplu, efortul. Scandalul nu mai este semnul unui eşec, al unei căderi, ci este semnul unei strădanii, al unei mobilizări întru ceva. Fac scandal ca să bage toţi de seamă ce fac eu – aşa raţionează politicianul nostru. Uneori, scandalul e cu ţintă: fac scandal ca să mă vadă şeful cum îl apăr sau să mă vadă cel ce va decide la un moment dat ceva în legătură cu mine, fac scandal nu doar ca să mă remarc în general, ci ca să mă remarce cineva anume.

Sigur că scandalul a fost mereu un mijloc. Doar Miţa Baston, în naivitatea ei de femeie îndrăgostită şi tradusă în amor, crede că scandalul e un final apoteotic. Politicianul vede în scandal doar metoda de a obţine ceva, de a ajunge undeva. Cel mai grav lucru pe care îl produce scandalul este vătămarea sufletelor. Cuvintele grele, intense, urlate, manevrate agresiv, asociate minciunilor patetice – care însoţesc scandalul în mod obligatoriu – sînt otrăvuri pentru oricine: pentru cel vizat, pentru cei care le ascultă şi pentru cel care le urlă. Undeva, Jan Patocˇka – comentîndu-l pe Platon, dacă nu mă înşel – scria că grija faţă de suflete trebuie să fie prioritatea principală a politicienilor. Aparent, în lumea de azi, lăsăm asta pe seama preoţilor sau a psihologilor, ori pe seama unor remedii private. Politicianului nostru i se pare deplasat să aibă grijă de suflete. El vorbeşte – dacă a citit ceva despre ce face – în numele „binelui public“, al „interesului colectiv“ sau „naţional“, în numele patriei şi al poporului. Să-i spui că principala lui grijă trebuie să fie aceea de a nu distorsiona suflete – e o copilărie. Dimpotrivă, grija politicianului de la noi este aceea de a mutila pînă la demantelare sufletele adversarilor politici ori pe ale susţinătorilor acestora, grijă consecutivă cu injectarea urii pe post de drog, în sufletul susţinătorilor, care trebuie ţinuţi în perpetuă vigilenţă, spaimă şi adversitate faţă de ceilalţi. Scandalul are un rol imens în acest mecanism de subjugare a umanului de către politician.

Într-un alt plan, nu e mai puţin adevărat că există oameni care, dacă nu fac scandal, sînt complet neinteresanţi. O spun după ce i-am văzut de aproape. Cam aşa sînt mai toate vedetele noastre politice, mai noi sau mai vechi. Şi, dacă tot e vorba de scandal, zău aşa, o prefer pe Miţa Baston – de la mine din Ploieşti, femeie, nu glumă, republicană, pentru că măcar în vinele ei curge sîngele martirilor de la 11 februarie. E fiică din popor şi e cam violentă, e adevărat, dar n-ai ce-i face, cu poporul nu te pui.

Mai multe